În ultima vreme am fost protagonista sau doar martora câtorva momente delicate, bizare, critice. Pe unele aș putea să le caracterizez de-a dreptul penibile.

Pentru că, ce poate fi mai penibil decât să te întâlnești cu o amică, iar aceasta să-ți mărturisească că ea a împins toată viața cadouri barosane șefilor pentru a avea un trai liniștit la locul de muncă? M-am gândit, iniţial, că are chef de glume cu mine, dar eram în plină stradă și, după cum o percep eu, este o tipă foarte serioasă. Rar când o văd zâmbind, de bancuri nici nu se pune problema. Mai trebuie să vă spun că mi s-a părut o enormitate această destăinuire, că nu sunt deloc de acord cu asemenea practici, că eram singură că a pierit demult mentalitatea asta comunistă din România? Nu, nici nu-mi place și nici nu obișnuiesc să merg cu punguță la medicul de familie, la secretare, la ghișee, la bancă sau la șefi. Desigur, dacă e ziua lor contribui și eu cu o sumă de bani, dar să mă duc cu ploconul mi se pare cel mai umilitor și stânjenitor moment posibil. Și nu doar pentru mine, ci și pentru cel care trebuie să accepte darul…

Mai penibil decât să-ți cadoriseşti șefii ca să te lase în pace și să nu-ți facă viața amară? Să judeci înainte de a cunoaște bine persoana! Să-i dedici chiar și un articol, după care să te trezești că nu e monstrul pe care îl credeai tu, ci, dimpotrivă, cea mai corectă persoană din lume. Șefa de care vă povesteam atunci mi-a explicat, aproape cerându-și scuze, că ea a crezut, când m-a văzut prima dată, că sunt o tinerică de 20 de ani, proaspăt ieșită de pe băncile facultății și i s-a făcut rău când a observat, ulterior, anul nașterii. Evident că am fost super încântată, este cel mai frumos compliment din lume pentru o femeie. Cu atât mai prețios cu cât vine tot de la o femeie. Apropos, oare este oportun să credem în complimentele bărbaților? Sunt ele vreodată total dezinteresate?

Dar asta nu e tot, după ce mi-a spus că am reușit să mă mențin foarte tânără, șefa s-a arătat deosebit de satisfăcută de munca mea, de un proiect finalizat cu succes, m-a lăudat minute în șir după care, am ajuns acasă și în loc să fiu fericită și să respir ușurată, am căzut în cea mai profundă depresie posibilă. Penibil! Gândurile negre mi se învălmășeau în minte, încercam zadarnic să le opresc, a urmat o noapte albă, iar dimineața m-am trezit cu cea mai proastă veste posibilă, medicul mi-a comunicat că am tensiunea mărită, 15 cu 8. Din hipotensiva, căci toată viața stagnasem la valori de 11, ajunsesem hipertensiva. Iar cafeaua, din cel mai bun aliat, s-a transformat brusc în cel mai de temut dușman. De ieri de la 10 AM și până acum nu am băut decât o ceşcuţă.

Și situațiile tragi-comice au continuat, însă mă rezum doar la cea care încununează apoteotic săptămâna. Cum s-ar defini situația în care o persoană comite tot fel de greșeli, te rănește îngrozitor, însă de fiecare data vine spășită și își cere iertare în genunchi, iar tu o ierți? De ce oare nu putem să spunem stop, de ce nu ne învățăm niciodată minte?

Care dintre situațiile de mai sus vi se pare cea mai penibilă, cea mai de neacceptat? Pe care o dezavuați cel mai tare?