Autor: Isabel Allende
Editura Humanitas Fiction, 2010
Prima aparitie: 1982

Suntem oameni ai timpului nostru. Eu, de exemplu, mi-am trait o buna parte din tinerete in comunism si, pe cale de consecinta, nu ma poate pacali nimeni incercând sa-mi demonstreze ‘umanitatea’ si ‘superioritatea’ comunismului. Sau ca, indiferent de faptul ca s-a dus dracului comunismul, pâna la urma tot asta e viitorul, ca altfel nu se prea poate. M-a marcat definitiv.

Isabel Allende este nepoata fostului presedinte socialist al statului Chile, Salvador Allende (tatal ei era var primar cu Salvador, ceva de genul asta), pe care dictatura generalului Augusto Pinochet l-a matrasit de la putere, salvând astfel natiunea de comunismul biruitor. Ca in sarcina lui Pinochet s-au retinut doar abuzurile dictaturii, nu si incercarea (din punctul meu de vedere, reusita) de a-si pune tara pe linia de plutire intr-un moment de criza absoluta, asta e altceva.

Dar, vorba celor mai multi bloggeri care se apuca sa scrie câte-n luna si in stele, nu despre asta voiam sa vorbesc. “Casa spiritelor” nu e o carte politica, ci una scrisa in stil magico-realist (gen John Fowles daca vreti, dar mult mai putin buruienos si pictat – el, stilul – cu un umor negru relativ placut, la care se adauga ironia fina, nevitriolanta, specifica oamenilor inteligenti), despre iubire, magie, impliniri si neimpliniri, dar care nu putea sa faca abstractie de contextul social in care se desfasoara actiunile. Si, chiar daca dictatura i-a ucis ruda prezidentiala, scriitoarea reuseste sa se detaseze suficient incât sa scrie fara patima. Lucru care mi se pare extrem de important si care da, si acest ‘amanunt’, masura valorii autoarei.

Romanul a fost chiar si ecranizat, cu eterna si fascinanta Meryl Streep in rolul Clarei (fata, ulterior femeia, pentru care magia era atât de aproape de viata reala) si nu a luat niciun premiu relevant desi, din punctul meu de vedere, subiectul si interpretarea puzderiei de actori celebri ar fi meritat cu mult mai mult. Fireste, filmul nu poate urmari pas cu pas firul cartii, intrucât modul ingenuu in care Isabel reda pe hârtie câteva scene atroce din timpul unei dictatori adevarate nu putea fi in niciun caz pus pe pelicula. Cel putin nu intr-un film care se vrea normal. Din roman mai tâsnesc ici-colo ba câte o femeie decapitata intr-un accident (iar capul e pus la pastrare intr-o pivnita si uitat acolo), ba câtiva soldati perversi care vor sa le faca viata grea femeilor arestate din motive politice, ba un câine injunghiat si care se târâie pâna moare in bratele stapânei, matricea tuturor acestor intâmplari disparate fiind dorinta lui Esteban de a face avere, de a-si pastra averea facuta prin munca cinstita si de a-si impune valorile morale asupra familiei, inclusiv asupra ciudatei sale sotii. Dar anumite excese, orgoliul nemasurat si o incapatânare pe care ar fi invidios orice catâr formeaza intre el si cercul sau apropiat mai intâi o crapatura micuta, apoi una mai mare si, in sfârsit, o intreaga prapastie. Convins fiind ca numai el stie ce e bine si dorind cu ardoare sa-si fericeasca si anturajul cu binele lui, Esteban nu ‘rezoneaza’ cu lumea spirituala in care traieste Clara si, incet dar sigur, isi intoarce impotriva o intreaga lume. Si e cu atât mai trist cu cât e vorba de lumea pe care o iubeste cel mai mult. Va merge pâna in pânzele albe si va sustine dictatura care ii va omori fiul si ii va batjocori nepoata, biete victime colaterale. Târziu, foart târziu, intelege ca lucrurile nu sunt, nu pot fi in alb si negru si va arunca niste punti peste haul deja cascat.

Impresionanta e si puterea cuvântului care, odata zis, ramâne litera de lege, chiar daca e spus la mânie. Dupa o cearta care se termina cu lovirea femeii, Clara ii promite lui Esteban ca nu-i va mai vorbi niciodata – si exact asa procedeaza, desi stie ca-l iubeste, si stie cât de amarnic regreta Esteban gestul facut. La rândul lui, Esteban se jura ca nu-i va da fiicei sale niciun ban – si exact asa se intâmpla, cu toate ca e in fapt o idiotenie. Traiau in aceeasi casa!

Despre dragoste am mai vorbit. Despre magie vom vorbi in curând :-) , asa ca nu-mi ramâne decât sa va intreb: in conditiile de polarizare quasi-absoluta a vietii politice din tara noastra (desi, culmea!, polii seamana intre ei ca doua picaturi de lapte), credeti ca e recomandabila o dictatura?

Daca e vorba de spirit, e Enya!

Intotdeauna am fost puternic atrasa de barbatii deosebiti, de barbatii altfel. :wub: De aceia care adopta o atitudine diferita  de cea a majoritatii, de cei care ies in evidenta printr-un comportament neobisnuit. Intr-o lume a minciunii si ipocriziei ii admir pe cei care raman sinceri si corecti, intr-o lume a tentatiilor, pe cei care reusesc sa-si pastreze verticalitatea, integritatea morala, demnitatea.  Intr-o lume atat de materialista, agresiva si lipsita de sensibilitate, imi atrag atentia barbatii care vin cu ceva nou, si nu ma refer la inteligenta sau umor, ci la maniere. La stiinta de a se purta frumos in prezenta unei femei. Secolul vitezei a ucis romantismul, iar galanteria, delicatetea si amabilitatea au fost si ele inlocuite cu badarania, vulgaritatea, lipsa de respect si bun simt. Desi, uneori ma indoiesc ca barbatul roman a avut in sange sau si-a cultivat astfel de calitati. El are doar pretentii exagerate si un orgoliu nemasurat. :alien:

De aceea, zilele trecute, o intamplare petrecuta in bloc la mine, in lift mai precis, a avut darul de a ma bulversa oarecum, de a ma surprinde in mod placut. Am parasit apartamentul cu intentia clara de a ma indrepta spre cel mai apropiat hypermarket, pentru mici cumparaturi si m-am postat linistita in fata ascensorului asteptand ca acesta sa soseasca. Si nu a intarziat sa apara, doar ca, spre marea mea mirare, usa s-a deschis si am fost poftita sa intru de catre o doamna mai in varsta, insotita de un mandru flacau. :shocked: Am pasit in lift usor descumpanita, intrebandu-ma in gand cine or fi cei doi, si ce le-a venit sa opreasca la etajul meu. Probabil ca stupoarea se citea pe chipul meu, pentru ca femeia s-a hotarat sa-mi crute chinul si mi-a destainuit ca, Sami, tanarul barbat ce-i statea alaturi, m-a observat si i-a atras atentia “uite o domnisoara la etajul 9, hai sa mergem s-o luam si pe ea”. :blush: Tin sa mentionez pe aceasta cale, ca majoritatea barbatilor din blocul meu sunt de-a crasa badaranie si mitocanie, nu doar ca nu trec sa ma ia cu liftul cand ma vad ca-l astept, dar nici macar nu ma saluta cand ne incrucisam drumurile, drept pentru care relatia mea cu ei este ca si inexistenta, eu nu exist pentru ei, ei nu exista pentru mine. :ninja:

Dar sa ne intoarcem la Sami. In momentul  in care scurta, dar intensa noastra calatorie cu liftul a luat sfarsit, acesta si-a luat ramas bun de la mine, l-am salut si eu si apoi mi-a urat o zi buna in continuare. :pinch: Deci se poate! :wassat: Comportamentul acestui tanar  m-a facut sa zambesc si mi-a redat increderea si speranta ca nu toti  sunt o apa si-un pamant, ca mai exista si barbati respectuosi, manierati, atenti, bine crescuti. Da, recunosc, mi-as dori sa fiu inconjurata numai de astfel de barbati. :whistle:

Face Sami parte dintr-o categorie de barbati pe cale de disparitie? Mai sunt galanteria si cavalerismul de actualitate, intalniti des posesori ai unor astfel de calitati? :ermm:

sursa foto