Imagini terifiante din Canionul Moraca se succed inca de luni dimineata pe toate posturile de stiri. Iar eu le privesc inmarmurita, lipita de micul ecran, de la Realitatea trec pe Antena 3, apoi pe RomaniaTv si inapoi. Cred ca in ultimele doua zile m-am uitat la televizor cat nu am facut-o in ultimii sase ani de cand blogul m-a acaparat intr-o asemenea masura incat am uitat de toti si de toate.

Sunt detalii pe care rar indraznim sa le dezvaluim, chiar si aici, in jurnalul nostru virtual, care, se presupune, tocmai in acest scop a fost creat. Sunt lucruri atat de intime, atat de personale, incat ne este teama sau jena sa le rostim cu voce tare chiar si in preajma familiei sau prietenilor. Sunt ganduri sau emotii pe care le traim la intensitate maxima, care ne macina ani in sir, dar preferam sa le pastram doar pentru noi, sa nu le marturisim nimanui niciodata. De ce alegem sa procedam astfel? Pentru ca ne imaginam ca cei din jur nu le-ar intelege sau pentru ca nu dorim sa ne expunem pe tava, celorlalti, slabiciunile.

Insa, neverosimilul se produce si simti ca a venit momentul sa rupi tacerea.

Privind dimensiunile tragediei din Muntenegru, imi amintesc aproape non-stop clipele petrecute in cele doua canioane importante ale tarii, Tara, dar mai ales in Moraca. Flashuri cu tunelurile care presarau drumul interminabil, ingust, serpuit, flancat de pereti abrupti de stanca mi se desfasoara acum prin fata retinei. Explicatiile ghidului care ne lauda insufletit farmecul si maretia zonei imi revin constant in minte. Stateam in autocar pe randul din dreapta, langa geam, de unde nu se prea putea admira nimic din peisajul ofertant de pe partea stanga, dezamagita din cauza cerului mohorat, a vremii nefavorabile pentru fotografiat.

Dar cel mai mult ma gandesc la sentimentul trait pe toata durata circuitului din toamna trecuta. Si la momentul culminant, la acea clipa sublima de bucurie si emotie absoluta pe care nu am incercat-o nici pe zidurile Dubrovnik-ului, nici la Cascadele Plitvice sau in croaziera pe Kotor. La clipa in care autocarul a ajuns cu bine in zona Garii de Nord, iar noi am coborat perfect sanatosi din el. Atunci am simtit o imensa usurare si o recunostinta uriasa pentru cei care ne-au adus in siguranta acasa. Pentru ca dincolo de nemultumirile zilnice legate de vreme, dincolo de fericirea care ma cuprindea ori de cate ori vizitam un oras medieval sau fotografiam un peisaj de vis, teama ca nu cumva sa se intample ceva cu autocarul, care, se vedea cu ochiul liber, strabatea zone pe cat de spectaculoase pe atat de periculoase, insumand cca 4000 de km, se cuibarise adanc in sufletul meu si nu a fost chip s-o alung de acolo. Da, recunosc, am stat cu frica-n san tot drumul.

Poate parea exagerat comportamentul meu, dar dupa cele intamplate in canionul raului Moraca, temerea mea nu este oarecum intemeiata? V-a impresionat si pe voi la fel de mult ca si pe mine accidentul cumplit din Muntenegru? Va uitati si voi non-stop la televizor cu tristete nespusa si consternare sau mi se intampla doar mie pentru ca am trecut (relativ) recent prin zona?