Motto:    Desi nimeni nu munceste, planul se indeplineste.

Desi planul se indeplineste, nimic nu se gaseste.

Desi nimic nu se gaseste, toata lumea se descurca.

Desi toata lumea se descurca, toata lumea injura.

Desi toata lumea injura, toata lumea aplauda.

S-au scris probabil mii de carti despre ce a fost comunismul in general, nu pot veni cu nimic nou. Dar din punctul meu de vedere asta a insemnat: o societate a paradoxurilor. Desigur, am trait doar partea de putrefactie a erei socialiste. Nu mi s-a intâmplat nimic cu adevarat notabil, asa cum i s-a intâmplat lui Teofil, un  unchi de-al meu, preot greco-catolic, care a murit in puscarie pentru ca a refuzat sa treaca la ortodocsi. Nu. Mie comunismul mi-a interzis sa ma simt liber. L-am admirat in intreaga splendoare mai degraba din pozitia de spectator frustrat.

Problema cu libertatea este ca o constientizezi abia atunci când n-o ai. Simti ca ti s-a furat ceva ce e al tau, ceva concret, ca a intrat un hot in casa si ti-a luat mileurile si pestele de sticla de pe televizor. Sau poate ca ti-a luat toata casa!

O societate in care mai toata lumea spunea bancuri politice, dar in sedintele de partid toata lumea devenea brusc serioasa si cei care, cu câteva minute mai inainte, ma intrebau “il stii p-ala cu Bula la coada?”, inaltau in slavi realizarile regimului. Mârâitul in surdina era acceptat tacit. Atâta timp cât doar sopteai si nu urlai in gura mare era in regula.

Sexul era tabu. Nu invatai aproape nimic la scoala despre acest subiect, nu se scria pe nicaieri (doar atunci când era luat in derâdere capitalismul), mijloace contraceptive nu se gaseau si ‘indicatia’ regimului era “sex doar dupa casatorie”. De avort – nici vorba, oricum lui Ceausescu i se parea ca e prea mare pentru un popor atât de putin numeros. Femeile erau umilite, obligate la controale ginecologice permanente, desi fara niciun fel de relevanta, pentru ca am cunoscut tipe care nu erau in mod sigur virgine si care obtinusera de la medic certificat cum ca erau virgine. O minciuna despre care stia toata lumea. Inclusiv parintii fetelor.

O societate in care religia adevarata era doar tolerata, desi comunismul era o religie in sine.

O societate in care televizorul functiona doua ore pe zi. Sâmbata si duminica insa uneori erau filme. Filme din tarile socialiste, sau filme americane foarte proaste, din care ‘se taia’ orice urma de violenta si orice urma de goliciune trupeasca (la cinematografe insa rulau si filme bune, dar nu se scria pe nicaieri, anunturile, atunci când existau anunturi in presa, erau de genul “La Scala ruleaza filme din colectia Mari Regizori”, trebuia sa te duci pâna acolo ca sa vezi despre ce e vorba).

Cu o singura exceptie. De Pasti, in seara de sâmbata,  intotdeauna era un film american foarte bun. Poate-poate vor sta românii in case.

Nu. Românii se duceau la biserica, aprindeau lumânari si ascultau popii cum vorbesc despre Isus si, imediat dupa aia, despre ce scrisori de lauda i-a mai scris Nefericrea-sa Patriarhul lui Ceausescu. Era semnalul de plecare. Brusc zecile de mii de oameni se risipeau.

O societate in care, oficial, sarbatorile religioase erau interzise, dar cum-necum sistemul nu se opunea. Vacanta de primavara intotdeauna pica exact in Saptamâna Mare, plus o saptamâna dupa. Când Craciunul se apropia, colegii mei de pe santier, moldoveni sau olteni, erau amenintati ca nu cumva sa plece acasa, ca au de lucru si risca sanctiuni grave. Aiureli, de pe 6-7 decembrie nu-i mai vedea nimeni pâna dupa Sfântul Ion si nu li se intâmpla niciodata nimic.

O societate in care era coada la orice. Regimul iti cerea sa fii mereu proaspat barbierit, dar nu se mai gaseau nici macar lame de barbierit. Si nici crema de barbierit. Era coada la pâine, vata, spirt medicinal. Sapunurile locale aveau un miros infect iar straine nu se gaseau. Disparuse la un moment dat si detergentul! Era coada inclusiv la ratiile alea amarâte de zahar si ulei (curios este ca, asa rationalizat cum era, pentru familia mea cel putin, zaharul era ultrasuficient). Cu toate astea, regimul avea grija ca, macar de sarbatorile religioase astrale sa fie cât mai multe alimente. Cu cozi, cu nervi, dar erau. N-am trait niciun Pasti fara oua vopsite, pentru ca pietele gemeau de oua inainte de Inviere (e vorba de varianta ortodoxa; catolicii se descurcau cum puteau) si n-am trait niciun Craciun fara brad. Portocale sau banane apucam rareori, aglomeratiile inumane ma faceau sa renunt.

O societate in care ministrul secretar de stat de la Sanatate, Oproiu, a fost dat afara pentru ca a zis intr-o sedinta ca mor copiii in spitale din cauza frigului.

O societate in care numai Ceausescu avea voie sa dea interviuri reporterilor straini.

In sferele mai inalte ale PCR se discuta aproape fatis despre subiecte care, in mod oficial, erau catalogate drept pseudo-stiinta si condamnate. Apareau carti cu circuit inchis (deci nu existau in librarii sau biblioteci, ci doar in anumite straturi ale partidului) unde se vorbea (la modul general) de bioritmuri, zodii, telepatii, modul in care comunica plantele intre ele, sociologie. Pentru ca e bine de stiut, sociologia fusese interzisa. Nu oficial, dar disparuse pur si simplu. Fusese inlocuita cu socialismul stiintific!

O societate in care iti veneau din afara stiri ciudate. Din ‘lagarul capitalist’ aflai numai lucruri rele: incendii, avalanse, cutremure, inundatii, terorism, recesiune, somaj, criminalitate, pornografie (fara poze; doar cuvinte care descriau nenorocirile capitalismului). In ‘raiul socialist’ insa erau toate cum trebuie: stiri din industrie benefice, stiri din agricultura graitoare, dans si voie buna, totul mergea ca uns. Din când in când aparea si câte o stire care arata defectele, dar care erau intotdeauna ale unui om rau, un ‘gestionar’ furacios, o exceptie, niciodata nu erau defecte de sistem. O societate in care “Pentru patrie”, revista Ministerului de Interne, era cumparata pe sub mâna, iar de multe ori se intâmpla sa n-o primesti nici daca erai abonat!

In revista ‘Saptamâna”, Eugen Barbu si argatul sau, Corneliu Vadim Tudor, ‘traduceau’ pe intelesul activistilor ce trecuse de cenzura din cartile unor scriitori ‘fitilisti’. Asa au fost ‘dati in gât’ autori precum Octavian Paler sau Ana Blandiana.

Rând pe rând au inceput sa dispara ziaristii mai curajosi si au ramas doar lingaii. Lui Stefan Zidarita i-au suspendat rubrica “Faptul divers” din “Scânteia”, lui Horia Tabacu i-au taiat observatiile si anchetele din “Informatia”. Mai ramasesera doar “Viata studenteasca” (lasata si ea fara ‘cojones’ la un moment dat) si  “Flacara” lui Adrian Paunescu. E bine sa se stie ca, in epoca, amenintarea unor functionari ai statului cu reclamatii la “Flacara” avea efecte benefice. Acolo erau ziaristi care copiasera partial tupeul sefului si aveau energia sa se ia de gât cu aproape oricine (din esaloanele 3-4, fireste), precum Cornel Nistorescu. Asa se face ca, in afara articolelor obligatorii laudative, apareau si articole destul de indraznete pentru standardele de atunci. Pâna prin 1985, când si “Flacara” a devenit o nulitate. Din nefericire a trebuit sa arunc din ce in ce mai mult din colectia mea de ziare vechi, ocupa loc, n-am ramas decât cu câteva pagini din “Flacara”, tinute mai cu seama pentru a-mi obloji dorul de cenaclu.

1 Decembrie? Anul Nou? 24 Ianuarie? 1 Mai? 23 August? TOATE se reduceau la adularea lui Ceausescu, in toate momentele istorice era zugravita personalitatea lui mareata. Cu ajutorul unor ciraci mistificatori si lingai, precum vesnic senilul Sergiu Nicolaescu, se transforma o eroare de vorbire (Ceausescu, vrând sa vorbeasca de unul dintre voievozi, nu se stie despre care, l-a confundat pe Stefan cel Mare cu Mircea cel Batrân si a iesit “Mircea cel Mare”) in adevar istoric absolut. Daca a zis-o Ceausescu, asa trebuie sa fie! Asa a aparut si filmul “Mircea cel Mare”, plus o puzderie de istorici pupincuristi care au inceput ei sa demonstreze ca lu Mircea i se spunea din mosi-stramosi “cel Mare”.

Si acum? Nu degeaba am scris acest articol in aceste zile. Se intâmpla un an de când contracandidatul lui Basescu a pierdut alegerile.

E bine de stiut ca PSD este construit pe structura mortificata a PCR, ca nu s-a dezis niciodata de comunism cu toate nenorocirile sale si ca are la baza pe unul din cei mai mari criminali in viata din istoria României. In acest partid consta ‘speranta’ tarii. E adevarat ca, poate, oamenii se schimba, dar bolile ‘genetice’ ramân si nu stii niciodata când o gena recesiva va ajunge sa se manifeste in toata maretia ei!

Ia uitati aici planurile de viitor ale ‘sperantei’: “Sistemul lor de furt a functionat mai bine”. Asta asa, ca sa priceapa toata lumea ca nu despre competente pozitive e vorba, ci de cine fura mai profesionist. Asta e obsesia PSD, ca a trecut pe locul doi pâna si la furat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Tz-jgVjSH5U]

Si da!, intrebarea face cinste ziaristei (din nefericire nu stiu despre cine e vorba), pentru ca a ‘tradus’ pe intelesul tuturor tâmpeniile pe care micul prostanac le-ar fi vrut doar ca scuza puerila asa, ca sa ‘demonstreze’ ca intotdeauna altii sunt vinovati pentru infrângerile proprii. Ca la noi merge cu astfel de ‘explicatii’!

Cine nu invata din greselile istoriei va fi nevoit sa le repete.

“Patriotismul este sentimentul de mandrie ca ceva frumos s-a putut petrece in tara ta” D. I. Suchianu

La fel ca si credinta, patriotismul nu trebuie sa  constituie un motiv de lauda, un act de bravura, nu trebuie facut caz de el, se manifesta sau nu, e mai degraba o daruire statornica si o iubire neconditionata pentru meleagurile natale, un indemn pentru a deveni mai vrednici, mai buni romani.

De cand sunt in blogosfera un lucru mi-a devenit pe zi ce trece tot mai evident: dragostea imensa, atasamentul ferm, nestramutat al celor intalniti aici pentru Romania. Poate ca notiunea e demonetizata prin prea exagerata falsa folosinta, dar sentimentul de iubire pentru neam si glia stramoseasca e inca atat de viu, de pregnant. Si de emotionant. Prin prisma meseriei mele sunt intr-un fel datoare sa calatoresc prin toata lumea, sa intru in contact cu locuri si civilizatii straine, sa inteleg mentalitati si sa fiu mereu la curent cu tot ce apare nou. Interesul meu constant pentru vizitarea altor tari, materializat in nenumarate articole tematice nu a gasit ecou in randurile cititorilor, majoritatea fiind tentati mai degraba de pitoreasca, dulcea si eterna Romanie decat de fascinanta Europa sau de Terra in ansamblu. De multe ori cei care vedeau imagini de pe alte meleaguri ma intrebau:”dar cu tara noastra nu ai pus nimic”?  Este clar, oamenii isi iubesc inca patria, probabil ca sentimentul va danui o vesnicie, dar atunci de ce nu se simte lucrul acesta si in realitatile romanesti, de ce suntem mai dezbinati ca oricand? Ce s-a intamplat intre timp cu notiunea de solidaritate, cand a disparut ea? Sau mai bine spus, a existat vreodata?

Pentru ca maine este ziua ei si dar si a noastra, La Multi Ani, Romania, La Multi Ani, dragi romani!

Care este lucrul, locul sau personalitatea care reprezinta cel mai bine in viziunea voastra spiritul romanesc? Care este principalul motiv pentru care sunteti mandri ca apartineti acestui popor, ca v-ati nascut in aceasta tara?

Pamflet. Personajele si institutiile din text nu exista. Si nici faptele lor.

Pahontu era fiul fostului secretar de partid cu propaganda, care aranja vizitele in judet ale lui Nicolae Ceausescu si bun prieten de pahar cu Nicu Ceausescu. Pahontu junior fusese prim-secretar adjunct UTC pe judet si a intrat (unde in alta parte?) in FSN in 1990. Apoi FDSN. Apoi PDSR. Si, in sfârsit, PSD. In 2001 l-a luat Adrian Nastase de-o aripioara, simtindu-l “cu potential”, l-a pus sa faca un pic de practica pe lânga Miki Spaga si guzganul Hrebenciuc, l-a bagat in masonerie, dupa care l-a trimis la un curs despre combaterea evaziunii fiscale sustinut la Roma de Garda Financiara din Italia (la sediul acesteia) in colaborare cu carabinierii. Atâta doar ca acel “curs” era de fapt sustinut de mafia siciliana in colaborare cu ‘Ndranghetta si nu era vorba despre combaterea evaziunii fiscale, ci despre cele mai noi si fiabile tactici din domeniu in legatura cu fraudarea fondurilor europene, despre modul in care banii publici devin bani privati in mod legal si alte asemenea discutii prestigioase. Caci mafia se mai stileaza si ea, nu prea mai merge cu impuscaturi in plina strada sau cu TNT pus sub drumurile pe care urmeaza sa treaca politistii si procurorii cei mai inversunati si incoruptibili. Garda Financiara nu facuse altceva decât sa ia conferinta sub pulpana ei, de ochii Europei, sa inchirieze sediul si numele cursului, in schimbul unei donatii generoase catre partidul de guvernamânt. Caci toate partidele din lume au nevoie de donatii, mai ales in vreme de criza – ori Italia e in criza permanenta inca de la caderea Imperiului Roman, daca nu chiar de dinainte. Asa ca liderii s-au gândit “what the fuck?”, la urma urmei fraudarea fondurilor europene inseamna un trai mai bun pentru reprezentantii poporului Italian. Deci pentru italieni.

Perfect instruit in tainele acestui sport dupa 6 luni de curs intensiv, Pahontu s-a pus pe treaba si a inceput sa colecteze bani pentru partid de la firmele din zona lui. Aranja licitatii, dadea contracte ba pentru construire de drumuri, ba pentru construire de sali de sport, ba pentru programul “laptele si cornul”.  Totul mergea ca uns, intr-o aparenta forma de legalitate, numai ca s-a intâmplat o mica defectiune, in 2004 au câstigat altii alegerile. Si s-a trezit pe cap cu un reprezentant al PNL, in a carui zona de influenta cazuse “mosia” lui. “Varsa tot”, i-a spus penelistul, “si ramâi in functie”. Zis si facut. Pahontu a ciripit tot ce stia (amanuntele au facut subiectul unui dosar care a ajuns la procuratura si care e si in ziua de azi tot acolo), a trecut la PNL si a facut mai departe colectare de fonduri. Spre deosebire insa de PSD, care jefuia centralizat, care dicta cât e pretul unui contract de achizitii publice si care sunt comisioanele fiecaruia, la PNL era deranj mare. Când a vazut cât de amatori sunt liberalii, Pahontu s-a luat cu mâinile de cap. Parca fiecare membru nu avea in cap decât cum sa fure mai mult fara sa-i treaca prin minte sa-si acopere urmele cât de cât legal. Orice functionar isi punea comisioane de care “centrul” nu stia, sau se facea ca nu stie. Astfel, un contract de servicii IT, care initial nu trebuia sa fie achizitionat decât cu 500.000 eur, ajunsese sa fie “câstigat” de minister cu 10.000.000, de parca “licitatie” ar fi insemnat cine vine cu pretul cel mai mare, nu cu pretul cel mai mic. Fiecare veriga prin care trecea contractul il chemase pe licitant sa mai adauge un comision in plus.

Pahontu n-a avut incotro, s-a resemnat si a continuat sa fure pentru penelisti. Apoi au venit pedelistii, si mai avizi. A fost chemat de liderul zonal PDL: “Varsa tot”. Deja stia lectia, a trecut la PDL si … a varsat tot. A dat o gramada de amanunte. Aceste amanunte au facut (bineinteles) subiectul unui dosar gros cu care Traian Basescu a trântit in biroul de la B1TV intr-o noapte din 2010 de era sa-l spulbere, tunând: “Am aici o multime de dovezi despre evaziuni si fraude multilaterale”. Bineinteles ca dosarul a ramas in continuare gros si din ce in ce mai prafuit, pe undeva printr-un sertar la DNA, ca doar dosarele sunt facute pentru santaj, nu pentru a fi rezolvate. In plus a devenit un fel de material predat in secret activului de baza PDL despre cum trebuie sa se procedeze la colectarea rapida de bani negri pentru un partid care domneste in vreme de criza. Nu se stie ce se poate intâmpla din zi in zi, lumea e cam nervoasa, e nevoie de bani, hai pe ei! PDL  a conceput un plan naucitor de colectare a taxelor de protectie, unde se imbina perfect profesionismul pesedist cu amatorismul penelist. Pe ordinea de zi, un singur punct, mare si lat: un milliard de euro colectati pentru partid pâna la sfârsitul lui 2011. “Creierul” acestui plan a fost Pahontu, bineinteles.

Pentru ca…

…adevaratii profesionisti merita respectati intotdeauna, indiferent de culoarea politica.

Autor: Giles Foden                                                      Regia:  Kevin Macdonald

Editura Allfa, 2008                                                     Coproductie SUA/UK;realizat chiar in Uganda

Asa cum am citit intr-un articol de-al lui M11, fraza “am vazut filmul, ce rost mai are sa citesc si cartea” reprezinta o atitudine paguboasa. Prin urmare am citit cartea, dar am vazut si filmul. Cel putin in acest caz, cartea pare mult mai buna, ofera mai multe informatii necesare pentru incadrarea si intelegerea actiunii si ne scuteste de vizionarea unor scene horror. Ca sa nu mai spun ca filmul e asemanator cu romanul doar la modul foarte general.

Pe fondul unor fapte reale (povestirea e plasata in anii ’70, in Uganda,  printre framântarile tribale si in conditiile interventiei diferitilor jucatori externi care voiau sa traga tara ba spre “lagarul socialist” pigmentat cu ceva revolutionarism arab, ba spre “lumea libera”), scriitorul reuseste sa construiasca o foarte interesanta intriga, care cuprinde de toate: iubire, ura, despartiri, jocuri politice facute de incompetenti ai serviciilor secrete britanice, aventuri si palpitatii “fara numar fara numar”, razboi, ceva crime realizate cu sadism profesionist, lovituri de stat si chiar  o operatiune a seviciilor secrete israeliene.  Peste toate insa e extraordinar de bine zugravita personalitatea acestui dictator sângeros care a fost Idi Amin Dada. Pentru rolul macabru jucat cu o perfectiune ingrijoratoare, actorul  Forest Whitaker a primit Oscarul in 2007.

Venit la putere printr-o obisnuita lovitura de stat conform  vremurilor si continentului, Idi pare initial un baiat de baiat. Se bate pe burta cu mai toata lumea, face bai de multime, rânjeste demagog si se da bine pe lânga reprezentantii Occidentului . Poporul e ultraincântat si topaie in ritmuri specific africane. Prin ochii tânarului si naivului medic scotian Nicholas Garrigan (devenit, cam fara voia lui, medicul personal al presedintelui si chiar un fel de consilier politic) vedem insa cum aceasta persoana, considerata in mod superficial un partener credibil de discutii si negocieri de catre democratiile occidentale, se transforma destul de vijelios in bruta. Si-a dat arama pe fata, cum ar zice proverbul. Si nu orice fel de bruta, ci una extrem de violenta chiar si pentru standardele africane. In sfârsit, pentru martorul nostru lucrurile se termina relativ cu bine si in carte si in film. Omul ramâne traumatizat psihic, dar viu.

Cum de a ajuns autorul la acest titlu? Idi Amin a venit la putere cu ajutor britanic in anul 1971, rasturnând un alt criminal de rasa, Milton Obote. Pe vremea aceea fusese foarte impresionat de  scotieni, iar pe masura indepartarii de politica guvernului Majestatii Sale a facut o paralela intre lupta lui pentru independenta si “suferintele” poporului scotian, considerând ca l-ar putea ajuta in “gâlceava” cu englezii din postura de rege. Pentru impresie, mai zicea ceva si de “miscarile de eliberare” ale galezilor si irlandezilor. Oricum, Idi nu s-a dat doar rege al scotienilor, ci si cuceritor al Imperiului Britanic sau suveranul tuturor animalelor de pe pamânt.

Idi Amin a fost inlaturat de la putere cam asa cum a venit. Tanzania, tara vecina cu care avea o hârjoneala mai veche, in genul celei dintre Kuweit si Iraq, intervine militar alaturi de rezistenta ugandeza la sfârsitul anului 1978 si il pune pe fuga. In mandatul sau de 8 ani, a omorât cam 300.000 de ugandezi (aceasta e versiunea oficiala), printre care si una bucata sotie. Pentru crimele sale n-a dat niciodata socoteala in fata justitiei, murind in 2003 de moarte buna, in exil si bogatie.

Intrebarea pe care mi-am pus-o citind cartea si vazând filmul e una foarte veche. Oare acesti bolnavi care ajung sa ne conduca sunt bolnavi si la momentul initial sau ii tâmpeste puterea? Cum de anumiti indivizi reusesc sa invârta pe degete sisteme politice considerate performante, cum de reusesc sa pacaleasca atâta “lume buna”? Ce i-a facut pe englezi sau pe americani (ca pe francezi n-are rost sa-i bagam in discutie) sa dea credit quasi-total unor dementi precum Idi Amin, Ceausescu, Noriega (in Panama),  Saddam Hussein (in Iraq) si multi altii? Sa fie doar strâmta “arie de selectie” de vina? E posibil ca asemenea oameni sa se fi comportat (constienti fiind ca vor doar sa “treaca puntea”) normal multa vreme, astfel incât sa adoarma vigilenta “aliatilor” si sa se fi descatusat atunci când nu mai era nimic de facut? Sau au innebunit pe parcurs?

Parerea voastra care e?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fvuEOIE4hGc]

Anul lansarii: 2009

Regizor: Armando Iannucci

Am fost intrebat de curând cum stau cu pamfletele. Prost; dar, ca sa umplu cumva golul rezultat in urma ideilor care nu-mi vin, va recomand acest delicios film care satirizeaza in mod stralucit politica americana si, mai ales, pe cea britanica. Ceea ce e pe undeva de inteles, intrucât Armando e scotian…

Sirul de incurcaturi politice porneste de la o declaratie in dodii a unuia din ministrii Majestatii Sale. „Razboiul e imprevizibil” zice Simon Foster, ministrul dezvoltarii internationale, si guguloiul de zapada e deja format. Pus sa rectifice, ministrul nu face altceva decât sa impinga usurel bulgarele la vale si sa mai si trancaneasca „pe inalte” intr-o zona periculoasa. Ca de obicei, incercarea de aplanare a scandalului nu aduce decât vâlvatai. Curând, in devalmasia creata de englezi se lasa târâti si americanii. Consilierii „actorilor principali”, la fel de paraleli si ei, nu fac decât sa intregeasca talmes-balmesul general. Urmeaza o cursa plina de peripetii pentru depistarea unei fantomatice comisii de razboi, ascunsa frumos sub un alt nume, mult mai „civil”.

Vizionând acest film, te apuca o senzatie de bine. „Va sa zica si pe la ei e cam la fel”, iti vine sa exclami.

Stiu ce-mi veti spune. Ca „In the loop” nu e decât un biet film.

Zau?

Dar de unde credeti ca s-a inspirat Armando?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yJU2qRg5zLI]

Dintre filmele politice, fie ele comedii sau nu, aveti vreunul preferat?

Am primit si leapsa aceasta tot de la NightOn

1. Cate carti ai citit pana acum in 2010?

Nu prea multe. Vreo 5.

2. Cate carti de fictiune si cate de nonfictiune?

Toate au fost non-fictiune.

3. Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?

Numai barbati…Ba una din ele e scrisa chiar de doi barbati!

4. Care este cartea preferata citita in 2010?

“Biologia credintei” de Bruce Lipton. Cartea asta s-ar putea sa-mi schimbe viata…

5. Care este cartea care ti-a placut cel mai putin in 2010?

Pe primul loc se afla “Biologia….”, pe 2 toate celelalte, nu pot spune ca vreuna mi-a placut mai putin. Poate “Ocultismul in politica”, m-as fi asteptat la mai mult de la un asemenea titlu. Cartea nu e rea, intrucât am invatat multe din ea, dar….

6. Care e cea mai veche carte citita?

“Calauza ratacitilor”. Este scrisa prin 1200…..

7. Dar cea mai noua?

Ce mai noua e asta cu Biologia

8. Cel mai lung si cel mai scurt titlu?

Cel mai lung: “Cum sa ai intotdeauna dreptate” si cel mai scurt tot asta cu Biologia (ciudata intrebare)

9. Cate carti imprumutate de la biblioteca?

Nu iau carti de la biblioteca. Daca vreau sa citesc o carte, o cumpar. Sau o primesc cadou  :-)

10. Cate carti citite sunt traduceri?

Pai…toate.

11. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Fiecare carte e scrisa de un alt autor.

12. Care e personajul principal din cartile citite de pana acum?

Nu prea exista asa ceva, n-am citit nicio carte care sa aiba dialog sau care sa fie de colorat…Nu exista eroi.
13. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?

Cred ca m-am plimbat in jurul globului….

14. Ce scriitori descoperiti in 2010 ai vrea sa citesti mai mult?

Michael Shermer

15. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?

“Biologia credintei”. Cu siguranta as fi ignorat-o daca nu mi-ar fi fost recomandata. Nimic din modul in care arata nu m-ar fi facut sa o achizitionez, iar de autor nu auzisem. Cartea mi-a fost facuta cadou.

16. E vreo carte a carei lectura iti pare rau ca ai amanat-o?

Am o gramada de carti care sunt “in asteptare”. Deocamdata nu pot spune ca imi pare rau ca am amânat vreuna.

Leapsa merge mai departe la  Happygirls, Orry, Un nou sens, KirstDay, Vlad, ChocolatFollie, Cristina si Invatatorul.

Apoi le-au agatat niste banane deasupra si au pus o scara.

Daca una din maimute incerca sa urce pe scara ca sa ajunga la banane, se declansa un jet de apa rece pe toate  maimutele.

Si tot asa pâna când nicio maimuta n-a mai avut curaj sa urce pe scara.

Acum, s-a trecut la faza a doua. S-a inlocuit una din maimutele din cusca. Nou-venita nu stia despre ce e vorba, prin urmare s-a grabit sa urce scara. S-a pomenit trasa in jos de celelalte maimute, fara sa mai fie nevoie de jetul de apa.

A urmat inlocuirea unei alte maimute din grupul initial, care si ea a incercat sa urce scara si a fost trasa in jos de celelalte maimute, inclusiv de cea care nu fusese udata de apa rece.

Si tot asa pâna când nicio maimuta din grupul initial n-a mai ramas in cusca.

Cu toate ca noile maimute nu traisera din proprie experienta experimentul cu dusul, n-au mai urcat scara. Daca ar fi fost intrebate „de ce?”, ar fi raspuns, probabil, „nu stim; asa a fost intotdeauna aici”.

Aveti un desen animat aici:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KZeiSKnhOBc]

Cei care s-au ocupat cu disecarea experimentului cu pricina au tras concluzii foarte interesante, de genul „asta inseamna cultura organizationala” si cum de anumite reguli reusesc sa sufoce activitatea firmei (cum ar veni, s-a comentat negativ). Sau au inceput sa bata câmpii in legatura cu mentalitati, obiceiuri si traditii. Sau au vorbit despre regulile din orice societate.

Mi-am adus aminte de acest experiment citind pe un anume blog ceva legat de constiinta, dorinte, instincte, despre principii, despre ce e bine si ce e rau.

Noi sa retinem doar atât, deocamdata:  o reactie instinctuala, venita din interior, a fost stopata de o reactie artificiala (mai degraba a fost inlocuita cu o non-reactie), dobândita ca urmare a unei constrângeri din exterior. Chiar daca maimutele din setul al doilea habar n-aveau de ce nu trebuie sa urce scara, ele nefiind cele care au luat contact direct cu apa rece, au ramas supuse. Evenimentul initial s-a pierdut, a ramas doar mesajul.

Concluzii, va rog!

Our communication     –   Wireless

Our phones                   –    Cordless

Our cooking                 –    Fireless

Our food                       –    Fatless

Our Sweets                   –   Sugarless

Our labor                      –    Effortless

Our relations                –    Fruitless

Our attitude                 –    Careless

Our feelings                 –    Heartless

Our politics                  –    Shameless

Our education            –    worthless

Our Mistakes               –    Countless

Our arguments           –    Baseless

Our youth                    –    Jobless

Our Ladies                  –    Topless

Our Boss                      –    Brainless

Our Jobs                     –    Thankless

Our Needs                  –    Endless

Our situation               –    Hopeless

Our Salaries                –   Less and less

In afara Romaniei exista numeroase denumiri romanesti de localitati: in Insula Tara de Foc, situata in partea meridionala a Americii de Sud, despartita de continent prin stramtoarea Magellan, se intalnesc o serie de denumiri romanesti cum ar fi: Capul Sinaia, raul Rosetti, raul Ureche, s.a.m.d. Ele au fost date de exploratorul roman Iulius Popper, care a ajus si prin acele locuri. Denumiri romanesti se intalnesc si in Africa de Est, in special in Somalia, date de Dimitrie si Nicolae Ghica-Comanesti, cu ocazia calatoriei efectuate de el in anii 1895-1896.

Primele orase de pe teritoriul Romaniei dateaza din perioada elena(sec VII-VI i.Hr) cand colonistii greci au construit orase-cetati pe litoral: Tomis(Constanta), Callatis(Mangalia). Cel mai vechi oras al tarii(fara continuitate in prezent) a fost  Histria,  fiind intemeiat de navigatorii si negustorii greci, care s-au asezat in ospitalierul golf de odinioara, cu scopul de a face comert cu bastinasii geto-daci. Uleiul de masline, vinurile, obiectele de podoaba grecesti erau schimbate pe granele, mierea, ceara de albine, pieile de vita, pestele sarat, faclele din rasina pinilor ce existau odata pe aici, oferite de triburile locale.

Histria (Istria in limba greaca – denumire luata de la fluviul Istros = Dunarea) prospera si se dezvolta timp de opt secole. Asezarea, inconjurata de un puternic zid de aparare, era alimentata cu apa prin conducte lungi de peste 20 km; strazile erau pavate cu piatra, iar institutiile de educatie fizica = gymnasion si cele cultural-artistice = museion cunosteau forfota obisnuita locurilor de acest fel.

Intre secolele I si al III-lea era noastra se instaureaza puterea romana pe meleagurile Dobrogei de azi. In aceasta perioada, in oras se construiesc temple inchinate zeitatilor romane, terme (bai publice), cartiere ale cetatenilor bogati cu case frumoase.

Dar golful Halmyris, unde era asezat orasul, a inceput sa se impotmoleasca, nisipul inchizand iesirea la Marea Neagra. Cu tot neajunsul creat de lipsa posibilitatilor de a mai face lesnicios negot pe mare, orasul cetate si-a mai prelungit existenta pana in secolul al VI-lea. Cumplita invazie a avarilor, care distrug aproape in intregime cetatea, obliga pe locuitori s-o paraseasca in cautarea unui loc mai ferit de primejdii. Incet, incet, Histria, a carei viata mai palpaie ca o firava lumina se ruineaza; uitarea ii ingroapa si numele si locul. Ruinele cetatii, pe  malul lacului Sinoe, in partea nordica a actualei peninsule Istria pot fi vizitate si astazi. Histria, cea mai veche asezare urbana din tara, a fost scoasa la lumina incepând din 1914, de sapaturile marelui istoric si arheolog Vasile Parvan.

Baraolt este cel mai vechi oras din Carpatii Romanesti. Prima atestare dateaza din 1229. A devenit oras in 1969. Este situat in judetul Covasna.

Bucuresti este cel mai mare oras al tarii. Este situat in sudul tarii, in Campia Romana(in subunitatea acesteia C. Vlasiei), pe raurile Dambovita si Colentina, la 70-90 m altitudine. Are o suprafata de 228 kmp si o populatie de 1.944.367 de locuitori(2009) ceea ce-l face al saselea oras ca populatie din Uniunea Europeana. In fapt, insa, Bucurestiul aduna zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialistii prognozează ca, în urmatorii cinci ani, totalul va depasi patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localitatile din preajma orasului, care vor face parte din viitoarea Zona Metropolitana, insumeaza o populatie de aproximativ 430.000 de locuitori.

A fost mentionat documentar pentru prima data intr-un hrisov din 20.9.1459 ca resedinta domenasca a lui Vlad Tepes. In 1862 devine capitala a Romaniei. Este cel mai important centru economic, politic, cultural si stiintific;  detine cea mai mare retea de transport, fiind principalul nod de comunicatii al tarii, prin cele 8 magistrale feroviare, 9 rutiere si cel mai mare aeroport; este primul centru turistic al tarii; singurul oras ce dispune de metrou(primele planuri pentru un metrou în Bucureşti datează de la sfarsitul anilor 1930), inugurat in 1979. Reteaua de metrou are o lungime de 67 de km si este alcatuita din patru linii (magistrale) si 49 de statii, cu o distanta medie de 1.367 metri intre statii. Magistrala 5 va cuprinde tronsonul Drumul Taberei – Universitate în etapa I de executie si Universitate – Pantelimon, în etapa II. Se estimează că lucrarile vor demara în 2009-2010, iar finalizarea executiei Magistralei 5 tronson Drumul Taberei – Universitate, va avea loc pana la sfarsitul anului 2014. Bucurestiul este si cel mai mare centru universitar, aici functionand 13 facultati de stat si particulare.

Cel mai mic oras al tarii se numeste Baile Tusnad. Statiunea se afla in judetul Harghita. Conform datelor furnizate de Institutul National de Statistica, localitatea are doar 1798 de locuitori. Este situat in partea sudica a depresiunii Ciucului, intre Muntii Harghita si Boboc, in cheile Oltului, la o altitudine de 650 de m, fiind o importanta statiune balneo-climaterica. Data cea mai probabila pentru fondarea statiunii este anul 1842. Vindecarea miraculoasa a unui fiu de cioban a atras atentia asupra efectului terapeutic al apelor minerale, dupa care s-au pus bazele unei societati pe actiuni in vederea exploatarii statiunii in anul 1845. Cu ocazia revolutiei din anul 1849 statiunea este distrusa; reconstructia incepand abia in 1852. In Baile Tusnad majoritatea populatiei este de etnie maghiara(93,46%), existand totusi o importanta minoritate romana(6,13%). Pe langa maghiari si romani, in oras locuieste si o comunitate de romi(0,40%).

Sulina este orasul situat la cea mai mica altitudine(4 m), in Delta Dunarii si cea mai estica localitate. Horodistea este cea mai nordica localitate, fiind situata pe V. Prutului, facand parte din comuna Paltinis din judetul Botosani. Beba Veche este cea mai vestica localitate a tarii. Este o comuna din judetul Timis, avand o populatie de 2200 de locuitori. Se afla la granita cu Ungaria si Serbia, iar prima atestare scrisa a localitatii dateaza din 1247. Zimnicea este cea mai sudica localitate. Este un oras situat in judetul Teleorman cu o populatie de cca 15.000 locuitori. Galati este cel mai mare port fluvial de pe teritoriul tarii noastre. Situat pe malul stang al Dunarii, ocupa o suprafata de 241,5 kmp, la confluenta raurilor Siret( la vest) si Prut(la est), langa Lacul Brates, la circa 80 km de Marea neagra. Constructiile navale, ramura de mare traditie in oras, furnizeaza flotei fluviale si maritime nave de pana la 55.000 tdw(barje, vrachiere, mineraliere, remorchere, petroliere) si platforme de foraj marin.

Iasi este cel mai populat oras(exceptand capitala) din tara, cu  308 843 locuitori(la 1 ianuarie 2009). Municipiul Iasi se afla în partea de est a Moldovei, în Campia Moldovei. Este situat pe raul Bahlui, un afluent al Jijiei, care se varsa in  Prut. Prin extinderea lui, Iasiul este legendara urbe a celor 7 coline: Cetatuia, Galata, Copou, Bucium-Paun, Sorogari, Repedea si Breazu, cu altitudini variind între 40 m în Lunca Bahluiului şi 400 m pe Dealul Paun si Dealul Repedea.

Iasiul inseamna istorie si religie. Iasiul inseamna cultura. Iasiul e poezia Copoului si parfumul teiului eminescian. Iasiul e cel mai vechi centru universitar din tară. Este orasul cel mai apropiat de granita de Est a Uniunii Europene.