–        Si ai grija ce faci pe acolo, ma sfatuieste Mihai, nepotul meu de 13 ani. Nu cumperi nimic pana nu vorbim, sa ma asigur ca e totul in regula.

–        Sunt baiat mare, ma descurc, zic eu, cu un zambet superior.

–        Esti baiat mare pe dracu’, lasa ca te-am vazut cum faci cand pierde Dinamo.

Ma simt jignit. Sunt totusi adult si baiatul considera ca vorbeste cu un novice. In orice caz, mi-a promis un comision frumos, 750 eur!,  daca-i cumpar o proprietate asa cum isi doreste el. Mihai nu poate sa cumpere, e inca minor, iar tatalui lui (fratele meu) ii e imposibil sa-i spuna, ca il cearta. A utilizat la inceput cartea lui de credit si pe urma lucrurile s-au cam complicat. Asa ca mi-a dat mie cei 50.000 eur facuti in ultimele sase luni pe internet prin  tot felul de increngaturi pe care mi le-a explicat in detaliu si din care nu am inteles nimic.

Pornim la drum spre Alba-Iulia cu trenul, intrucat prefer sa beau decat sa conduc. Iar la modul in care conduc eu…e mai sigur cu trenul. Acolo ne asteapta cumnatul meu, care urmeaza sa ne conduca peste tot in judet, cu masina lui 4X4. In timp ce eu beu.

M-am interesat si eu pe ici pe colo, i-am pus si pe altii sa se intereseze si am aflat ca pe langa Cugir ar fi proprietati interesante, la preturi foarte mici. Cugirul e un oras aproape mort, industria de acolo e deja istorie. Dar peisajele sunt superbe. Cineva dornic de liniste si de densitate scazuta de bucuresteni manelisti gaseste in acea zona locul ideal. Asa ca ajungem in comuna L, satul K, sa negociem cu un batranel casa pe care o are (fosa septica, doua bai, doua etaje, sufragerie, bucatarie, 5 dormitoare, apa curenta din doua izvoare independente, curent electric, numa’ ca nu are conducta de gaze, ci centrala termica automata pe lemne; lemnele sunt aduse de tigani pe sest, din padure, 15 lei caruta). 800 mp locuibili are casa. Iar curtea – vreo 5.000 mp. Pruni, vita-de-vie si tot felul de legume, ce-i trebuie unei gospodarii sa aiba pentru tot anul fara sa se duca la Kaufland. Dincolo de curtea lui e padure. Salcami, pini, brazi. Abia ma tin interlocutorul si prietenii cu care am venit sa nu ma avant in padure. Ma avertizeaza: sunt porci mistreti! Pentru mine nu e cine stie ce amenintare. Porc mistret nu am vazut decat in farfurie si nu parea deloc periculos. Mi se povestesc vreo 6 povesti fioroase, cu scopul de a ma calma, cu salbaticiuni care au papat oameni, si ma mai temperez. Lasa ca vine ea vara….

El pleaca din tara. Are de ales dintre doua variante teribil de dificile: ori se duce la Toronto, la fiul sau neurochirurg, ori la Los Angeles, la fiica sa avocat international. Ii e greu sa aleaga. Stie doar ca trebuie sa traverseze timp de multe ore cu avionul o apa mare.

Iesim la plimbare prin zona. Si marocani – intreb – n-aveti? Batranelul se uita amuzat la mine. A inteles ideea. “Triburile” sunt mai in josul satului, langa garla. Aici, in susul satului, nu intra decat cei acceptati, care fac ceva treaba. Nu e niciun fel de problema.

Ne intoarcem in casa. Mi-e o foame de lup. Si o sete pe masura. O slaninuta, niste carnati si un strop de tuica? Ma interesez ce inseamna ‘tuica’. “Pai ase, pe la 70 de grade”. Suna bine. Sa vina!

Mancam, bem (fiecare ce-i suporta organismul) si incepem sa vorbim de acte. Acte?? Ce acte? Pai batem palma, bem aldamasul si asta e tranzactia! Cum?, zic eu, si acte? Adica ceva scris nu exista? Batranelul se uita la mine jignit. “Da, sunteti de la Bucuresti, din Regat, voi nu stiti cum e la noi. La noi, domnule draga, e cutuma. Eu iti dau tie ce am si fii sigur ca nimeni nu contesta. Ase se desfasoara lucrurile la noi de o mie de ani. Noi am fost dominati de austrieci, nu de turci. Noi avem cuvant. Daca vrei neaparat – facem o chitanta de mana”. Zau? “Pai, zic, daca ai nevoie de o garantie, pentru un imprumut?”. “Ce imprumut domnule draga, aici ne ajutam noi intre noi. Daca ai nevoie de ceva imi spui mie si-ti dau”.

Simt ca pierd partida. Incerc sa-l sun pe Mihai, dar nu am acoperire. Intre timp, toata lumea se pregateste. Unde mergem? Pai cum unde?, la Primarie! Totul costa 30.000 eur, la primarie trebuie sa anuntam tranzactia, ca sa se stie. Totul se rezolva la primarie, care e de toate: si presedintie, si minister de finante si ce vrem noi. E o comunitate mica, toate se rezolva aici, in mijlocul comunitatii. Incep deja sa ma simt important ca am fost bagat in notiunea de “comunitate”.

Unde e primaria? Colea, peste deal, la o aruncatura de bat. Nu e nevoie de masina. Mergem pe jos. Mda. Timp de 3 ore, dar e bine, parca incep sa-mi revin dupa ‘tuica’. Mosul merge de n-are treaba, abia pot sa ma tin dupa el. Are 80 de ani. Ma intreaba de ce varsta sunt si parca mi-e jena sa-i spun, la halul in care gafai. Si eu, care ma credeam rezistent…

In sfarsit, cu chiu, cu vai, ajungem. E ora sase seara. Primarul … nici el nu pare foarte treaz, e rosu in obraji si are o privire nefiresc de sticloasa. Mosul ii spune pentru ce am venit. Foarte bine, zice primarul. Banii s-au dat? Intind banii catre batranel. Perfect. Aldamasul s-a baut?, intreaba primarul, uitandu-se atent spre mine. Ca am baut – asta e clar pentru oricine, dar stiu si eu care din portii o fi fost aldamasul? Toata lumea e de acord? Daaaaaaa….Se opune cineva? Nuuuuuuu….Cine s-ar putea opune? In locatia cu pricina suntem numai noi, care suntem de acord sa facem tranzactia, ca doar d-aia ne-am adunat acolo!

Si iesim. Eu sunt total derutat. Chiar inginer fiind, imi dau seama ca lucrurile nu par a fi in regula. Dar notariat, administratie financiara, schite, autorizatie de constructie, punere in posesie, rol fiscal, toate astea nu trebuie rezolvate?

Batranelul se uita cu mila la mine.

“Stai domnule draga linistit, ce te tot agiti?, ca le rezolvam pe toate.

Ase e la noi”.

Da, zic eu. Cutuma, bat-o vina…..

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6QvXWiQ3dqU]

Buna dimineata, dragi prieteni. La Multi Ani!, intai de toate. Buna dimineata si tie, tinere 2011. Azi noapte, la 12 fix, ai intrat navalnic in viata mea, m-ai luat pe nepregatite (imi cautam paharul de sampanie) si pana sa ma dezmeticesc, te-ai instalat comod la masa, ca un adevarat oaspete de onoare, cel mai asteptat, cel mai invocat, cel caruia toata lumea ii avea numele de buze, cel in care ne puneam cu totii sperantele si caruia ii incredintam visurile noastre cele mai tainice. Sa fii bun cu noi, auzi? Sa nu ne dezamagesti, sa ne oferi zile senine, pline de zambete si culoare, de iubire si frumos. Sa alungi iarna din suflete si s-o inlocuiesti cu o dulce si eterna vara. Sa fii darnic cu cei singuri, sa le aduci prieteni buni si calzi alaturi, iar celor saraci sa le dai o mana de ajutor, sa fii milos si sa-i vindeci pe cei bolnavi, sa ai grija de copiii de pretutindeni, sa ne dai tuturor sanatate, energie, vitalitate, rabdare si incredere intr-o viata mai usoara si mai buna. Pe mine vreau sa ma plimbi in Franta, vreau sa vad in sfarsit Parisul, sa-mi aduci mai repede primavara, ieri au fost -10 grade si m-am cam saturat de ger, te rog sa-mi dai o iubire frumoasa, sincera, adevarata numai si numai pentru mine, intelegere si armonie la serviciu, colegi simpatici si amuzanti, o casuta mica, mica intr-o padure de brazi pentru Dragos, iar pentru prietenii acestui blog, iti cer 2011, sa fii cel mai bun an din viata lor de pana acum.
Voi cum va simtiti in nou an? Veseli, optimisti, fericiti sau dimpotriva, tristi si meditativi? Cu ce ganduri ati intrat in 2011? Ce va doriti mai mult si mai mult de la el?

23 noiembrie. Incordare maxima, concentrare, sobrietate. Credinta, speranta, asteptare. 24 noiembrie. Temeri inabusite, nerabdare…dezamagire. Amanare.

25 noiembrie. Satisfactie sufleteasca, gratitudine(pentru ca exista oameni buni, corecti, care-ti apreciaza onest munca si talentul), eliberare. Deznodamant fericit. Incepe sa se faca lumina si sa realizez ca tot raul e de cele mai multe ori spre bine. Ca amanarea a fost benefica, pentru ca azi a iesit perfect, asa cum nu s-ar fi intamplat ieri de exemplu. Atunci de ce ma simt atat de ciudat, parca sleita de puteri? De ce nu topai de fericire, de ca nu cant, de ca nu rad?  E ca atunci cand astepti indelung sa ti se intample ceva frumos, intuiesti ca va iesi bine, stii precis ca nu ai voie sa dai gres si sa te dezamagesti pe tine insati in primul rand, dar cand ti se intampla nu mai ai puterea sa te bucuri de succesul obtinut. Oboseala asteptarii te-a invins. Nu realizezi ca s-a terminat, ca in sfarsit esti un om liber. Ajung sa-i dau dreptate celui care spunea ca fericirea este tocmai drumul spre fericire. Obiectivul a fost atins, de maine o iau de la capat, o alta dorinta, un alt vis, alte piedici, asteptari si iluzii, alt urcus spre culmi poate si mai inalte…

Nu ma asteptam sa primesc atatea laude. M-am simtit stanjenita, usor coplesita, rar cand are cineva o vorba frumoasa de spus la adresa mea. Evident ca m-au bucurat, dar ca nu sunt obisnuita sa fiu si apreciata…

Obisnuiti sa primiti laude de la colegi, prieteni, sefi, parinti? Sunteti mai degraba apreciat sau contestat la locul de munca/ liceu/facultate si in familie? Cum reactionati in fata unor elogii neasteptate?

Le multumesc din suflet celor care m-au sprijnit in aceste ultime zile, celor care au lasat un semn pe acest blog demonstrand ca le pasa. Sa vina vacanta! :)

Zilele astea, printre lacrimi de dor, dezamagiri si deceptii sentimentale, revelatii surprinzatoare, suferinta fizica si munca asidua la serviciu, am cautat un medicament, un soi de panaceu. Ceva care sa ma faca sa redevin copil, sa-mi reimprospateze exteriorul si sa-mi vindece interiorul, sa ma faca sa uit de durere, sa-mi imbunatateasca sanatatea mentala si cea generala. L-am identificat fara prea mari eforturi: cel mai bun medicament este rasul, responsabil pentru producerea de endorfine, substante chimice naturale  care alina durerea fizica si produc un sentiment de euforie, ceea ce ajuta la reducerea stresului fizic si mental. Efectele psihologice ale acestuia nu sunt de neglijat, iar faptul ca determina  scaderea tensiunii arteriale, reglarea batailor inimii, relaxarea muschilor si realizarea eficienta a  schimbului de oxigen, este un lucru demonstrat stiintific, japonezii recurgand deja la terapia prin ras in vederea imbunatatirii sanatatii.

Potrivit expertilor, oamenii nu mai rad atat de mult cum o faceau acum sute de ani si nici chiar precum acum 50 de ani. Prin anii ’50 oamenii radeau aproximativ 18 minute in fiecare zi. In prezent, aceasta perioada s-a redus la 6 minute pe zi.

Am incercat sa-mi amintesc cand am ras cu pofta, din toata inima, ultima data. Nu am reusit…probabil ca momentul respectiv se pierde in negura timpului, pentru ca mi-e imposibil sa-l localizez cu precizie.  Voi cand ati ras ultima data, cand v-ati distrat copios si care a fost cauza: o comedie, o intalnire cu prietenii, o emisiune sau un spectacol de divertisment sau un banc bun? Va mai aduceti aminte? Imi puteti recomanda pentru acest weekend un film care voua v-a starnit hohote de ras si v-a detensionat?

Cand sufletul iti plange si nu numai, incearca terapia prin ras. E posibil sa functioneze.

Si tot recent am primit din partea Adei un mic simbol al toamnei.

Si la ora actuala, desi au trecut, iata, mai bine de trei ani de zile, bloggingul a ramas  marea mea pasiune. Si va rog sa nu confundati blogul cu bloggingul. O sa intelegeti imediat de ce fac aceasta precizare.

Ce bloguri imi place sa citesc? Simplu, blogurile pe care ma simt bine, pentru ca mai presus de stilul abordat, de gramatica mai mult sau mai putin impecabila, de tematica, de subiectele propuse,  pentru mine conteaza oamenii din spatele acestor bloguri. Imi place  sa descopar si sa citesc  suflete.  Imi plac blogurile vii. Caut oameni calzi, prietenosi, comunicativi. Pentru mine bloggingul inseamna socializare…si cam atat. Ador  blogurile  unde imi pot spune punctul de vedere, unde am ce comenta. Si unde, extrem de important, proprietarul imi raspunde cu zambetul pe buze. Imi place sa fiu primita cu bratele deschise, sa simt ca omul se bucura de vizita mea. Cu aceasta ocazie as dori sa raspund si vesnicei acuze care circula prin blogosfera, si nu de ieri de azi, ca cei care lasa comentarii pe bloguri o fac din dorinta de a li se intoarce gestul. Ca fac spam, ca urmaresc sa-si asigure reciprocitatea si atat. Cum isi poate imagina cineva ca un om care a fost un simplu postator pe blogurile altora, din aprilie 2007 pana in martie 2010, nu comenteaza din pura placere? Da, aceeasi placere te determina sa lasi un comment de trei  cuvinte sau unul de 10 -15 randuri. Depinde de subiect, de starea de spirit de moment, de inspiratie, de timpul de care dispui. Am mai spus si cu alta ocazie, in momentul in care wordpress-ul imi va inchide blogul, pentru ca eu in ruptul capului n-o voi face din proprie initiativa,  ma voi intoarce la statutul de simplu postator, statut la care, repet pentru a mia ora, am fost obligata sa renunt in urma cu aproape opt luni. Asadar, ador sa comentez pe alte bloguri, pentru mine e o forma ideala de terapie si, sunt absolut convinsa ca cei care trec pragul acestui blog gandesc ca si mine. Altfel ar lasa un simplu comment si ar reveni cu ocazia urmatorului articol, lucru care nu se intampla, de vreme ce la un moment dat am tinut aici chiar si un mic party virtual desfasurat pe durata a doua zile.

Lumea probabil o sa gandeasca ca acesta nu este un blog adevarat. Si nici nu este, pentru ca eu nu sunt bloggerita, sunt doar o persoana care socializeaza in virtual.  Majoritatea bloggerilor gandesc astfel: hm, sunt extrem de talentat si vreau sa-mi fac cunoscute creatiile, sa fiu apreciat, sa devin cunoscut, sa primesc laude la scena deschisa. Sa afle lumea cum gandesc prin intermediul articolelor mele geniale. Si chiar sunt talentati… Posteaza articolul si astepta calmi, linistiti, feedback-ul.  Sau pur si simplu isi deschid blog din plictiseala sau pentru ca asa e trendul. Normal, e o diferenta de la cer la pamant intre un om care a inceput ca postator, si abia dupa ani de zile si-a deschis si el blog, si unul care a inceput direct prin a detine un blog. Mi se pare caraghios sa-l acuzi tocmai pe postator ca nu comenteaza din pura pasiune si la altii.

In concluzie, intru si citesc cu drag  blogurile celor pe care-i consider prieteni. Cei pe care ii simt aproape de inima mea. Cei care intotdeauna imi raspund la postari, indiferent ce si cat le scriu. Cer prea mult? Oare sunt eu prea pretentioasa? Stiu ca fiecare are stilul sau de a face blogging, ii respect fiecaruia alegerile, dar eu am intalnit si oameni care se incadreaza standardelor mele  si carora le ofer premiul cu  frunzulite de mai sus : Ada Pavel, Alina, Altcersenin Ana, Artificiality, Black Angel, ChocolatFollie, Cristian Dima, Delia, Diana Emma, Grapefruits,  Happygirls, Klausen, Lilly, Miscellaneous11, Molie, Ovi, Omlette du Fromage,Paul, QED, Silvia, Space Dust, Teo Negura, Vacitim, Wonderland, Zuzu.

Care sunt motivele pentru care va plac anumite bloguri  si alegeti sa postati pe ele. Puteti alege una sau mai multe variante:

a).  Blogul are  articole interesante, pe gustul meu, autorul lor este foarte talentat. Pur si simplu imi place cum scrie.

b). Sunt indragostit/a de proprietarul acelui blog.

c). Detinatorul blogului imi este prieten/a bun si in offline.

d). Pot invata din articolele sale, din experienta sa de viata.

e). Am ce comenta.

f). Articolele sunt amuzante, ma binedispun, imi readau pofta de viata.

g). Este un blog cald si primitor.

h). Comentez anumite subiecte, nu bloguri.

Nu insa si luni seara. La concertul Cesariei de la Sala Palatului a fost prezenta o multime foarte deasa de oameni variati ca vârsta, imbracaminte si, foarte probabil, ca pregatire. 4.000! Un public generos, cald, receptiv.

Ca de obicei, Cesaria Evora (in picioarele goale) si trupa de acompaniament si-au tinut concertul la cele mai inalt nivel profesionist, cu exceptia câtorva momente omenesti. Cesaria e batrâna (daca 69 de ani inseamna sa fii batrân) si bolnava, dar cu toate astea a inteles sa nu-si pacaleasca auditoriul cu playback. Spirit viu intr-un trup firav, a cântat in direct, cu toate riscurile. Publicul a priceput la justa valoare efortul Doamnei si a aplaudat tandru si, in acelasi timp, frenetic, situatiile de cumpana aparute spre sfârsit. La urma urmei, nu asemenea prilejuri fac deliciile unui spectacol in direct? Nu asemenea momente ne apropie de monstrii sacri?

Una din surprize (intrucât nu stiu daca o asemenea intâmplare era trecuta in programul oficial) a reprezentat-o melodia cântata impecabil, ca solist, de unul dintre oamenii din acompaniament, un tânar nevazator. Spectatorii l-au incurajat inainte de reprezentatie si i-au multumit incântati minute in sir dupa incheiere.

Concertul a fost de fapt un dialog sufletesc intre amicii nostri de pe scena si privitorii din sala. N-am uitat sa multumim intregii trupe, nu doar Doameni, prin aplauzele pe care le-am daruit tuturor, inclusiv celor doi jolly jocker-i din fundal, violonistul si trompetistul, care au reusit sa intretina atmosfera. Drept recunostinta am avut parte si de un „bis”, iar la indemnul solistei toata lumea s-a ridicat in picioare, incercând cumva sa fredoneze unele din versuri.

Totul a fost organizat asa cum trebuie. Garzile invitatilor si-au facut treaba atente sa nu irite pe cineva, angajatii locului s-au ocupat de toate detaliile astfel incât spectatorii sa fie cât mai multumiti cu putinta, iar comportamentul publicului a fost desavârsit. Pentru prima data dupa multa vreme (exceptând concertul ACDC, unde am experimentat aproximativ aceleasi trairi) am simtit ca sunt inconjurat numai de prieteni dragi, desi nu cunosteam pe nimeni in afara de cele doua persoane cu care venisem. O altfel de aglomeratie.

Ascultând „morna”, atât de apropiata sufletului meu, desi cântata in limba aceea ciudata cu multe consoane suieratoare, de neinteles, nu m-am putut abtine sa nu-i admir si pe cei din sala. Si, in acelasi timp, sa ma mir. Din ce Bucuresti, din ce tara au aparut atâtia oameni cu bun-simt?

Cât timp avem un astfel de public, mai avem o sansa.

If you write me a letter, I will write you back ; If you forget me, …I will forget you … Until the day … You come back

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0djuGyISzNE&feature=related]

Taking Chance

HBO Films

16 ianuarie 2009

Cu: Kavin Bacon

(LtCol Michael Strobl)

Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.

Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.

The Messenger

Regia: Oren Moverman

2009

Cu: Woody Harrelson, Ben Foster

„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.

Un soldat erou si un ofiter necombatant formeaza o echipa. Misiunea lor este de a anunta rudele cele mai apropiate de moartea prietenilor, sotilor, copiilor. Ca primitor al vestii simti cum ti se prabuseste lumea interioara, cum ti se inmoaie genunchii, ca nu mai ai aer, ca te lasa viscerele. Dar iti revii destul de repede si te apuca revolta generala: de ce mie mi s-a intâmplat asta, de ce el a trebuit sa moara, de ce exista atâta nedreptate pe pamânt si ofiterii astia ce cauta la poarta mea in loc sa fie pe front? Uiti ca nu trebuie sa tragi in mesager, uiti ca trebuie sa fii civilizat, uiti ca durerea ta e personala si asa trebuie sa ramâna. Ii scuipi, ii iei la palme, le reprosezi totul. Totul! O persoana insa reactioneaza diferit. De ce oare?

Cei care i-au incredintat aceasta misiune soldatului in perioada lui de „refacere” s-au inselat crezând ca a anunta rudele despre tragediile lor e mai usor din punct de vedere sufletesc decât in luptele de guerilla din desertul irakian. Trebuie sa ai un spirit extrem de puternic, sa respecti un cod si sa te abtii de la a face „concesii” celor care primesc vestea. Prezentarea trebuie sa fie impecabila iar atitudinea trebuie sa fie martiala si cât se poate de distanta, fara a induce insa sentimentul de nepasare. Ca mesager, nu trebuie decât sa anunti. Mai departe exista o echipa de ajutor care se va ocupa ca rudele sa primeasca intreaga asistenta de care e nevoie pentru a trece peste acest groaznic eveniment. Dar mesagerii…sunt si ei oameni, nu roboti. Oricât ar incerca, le e imposibil sa nu se implice emotional, sa nu se invinovateasca de fapte pe care le-au facut in momente de cumpana sau de momente in care considera ca au fost lasi.

Dou filme in care nu e vorba ca unii sunt rai si altii sunt buni, nu poti defini personajele in „negative” si „pozitive”. Doua filme in care ne confruntam cu noi insine si modul in care ne definesc reactiile pe care le avem.

Mereu am fost impresionat de demnitatea cu care americanii stiu sa-si poarte durerea. Initial am vazut-o descrisa in filme si nu aveam de unde sa stiu daca asa se intâmpla si in viata reala. Atentatele de la 11 septembrie 2001 m-au convins insa: americanii sunt demni chiar si in momentele cele mai atroce. Cu mici exceptii. De unde oare au aceasta forta interna de a trece peste asemenea intâmplari?

Intotdeauna am crezut ca durerea ta trebuie sa fie a ta si atâta tot. Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima. In particular insa (si asta inseamna, din punctul meu de vedere, ori ca esti singur, ori in cercul tau de prieteni intimi sau de rude pe care le simti apropiate), te poti descatusa. Nu e nimic rusinos in a plânge. Prin momentele dificile pe care le-am avut in viata, asa am incercat sa trec. Uneori am reusit. Alteori…

Voi … cum va manifestati durerea?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JjD4eWEUgMM]

Zilele trecute, joi  seara mai precis, un vant rece de toamna s-a jucat dur, in stilu-i caracteristic, semanand spaima in sufletul meu incalzit de soarele bland din timpul zilei. Vineri am simtit primele semne ale racelii, iar azi, cu ultimele forte, am participat la o sedinta pentru cateva ore bune. Starea de sanatate s-a agravat, ma vad in imposibilitate de a da curs lepsutei primita de la Ada si de a prelua interesantul premiu oferit de Iulia si Alexandra. De asemenea, si Malli s-a gandit la mine, am vazut ca a organizat o gala foarte frumoasa.

Dragii mei, nu v-am uitat, deocamdata insa nu ma simt in stare sa scriu pe blog. Iau medicamente si beau ceai, asa ca, pana maine dimineata sper sa-mi revin.

Multumesc pentru intelegere, multa sanatate tuturor.

4 septembrie 2009…inceputul unei frumoase povesti fara sfarsit. Sper. :) In urma cu exact un an, ideea unui blog despre un sentiment si o dorinta(Wish of Love. Summer Love) mi-a incoltit in minte. Si tot atunci am decis materializarea ei. Din nefericire, sentimentul imi este interzis, iar dorinta irealizabila, asa ca blogul s-a transformat treptat intr-un loc de intalnire cu prieteni dragi, un fel de platforma de socializare sa-l numim, pentru ca ideea de blog si blogger imi displace profund. Cum spuneam si cu alta ocazie, nu ma consider o bloggerita(nici nu sunt), ci doar o persoana insetata de comunicare, dornica sa afle si sa invete cat mai multe lucruri, in niciun caz sa-si impartaseasca experienta de viata sau sa dea sfaturi altora prin intermediul unor articole. Dupa cum ati remarcat nu am imaginatia necesara pentru a scrie proza sau  poezie, asta neinsemnand ca nu-i admir si respect pe cei care au un astfel de talent,  dar nu pot scrie povesti, nu pot inventa lucruri. Nu pot si nici nu vreau.

Am citit multe pareri de-a lungul timpului, multi sustin ca daca nu ai ceva de transmis prin articolele tale nu esti blogger, ca daca te intereseaza traficul nu te poti numi blogger, ca blogul nu este altceva decat o tribuna de unde cineva isi face cunoscute ideile despre viata, ca daca postezi doar filmulete de pe youtube nu te numesti blogger, ca e musai sa scrii cursiv, frumos, argumentat, coerent, corect din punct de vedere gramatical, ca asa face un blogger sadea, un blogger in toata puterea cuvantului. Un blogger autentic scrie doar pentru el insusi, nu-l intereseaza nimic altceva, un blogger veritabil e doar acela care reuseste sa se impuna ca si formator de opinie, care impresioneaza audienta prin imensa-i cultura si nemarginita-i inteligenta,  este detinatorul unui vocabular extrem de vast si elevat, jongleaza cu o usurinta de invidiat cu  toate cuvintele din DEX, nu face niciodata rabat de la calitate,  este intotdeauna original, vine doar cu idei inovatoare,  are puterea sa transforme lumea, s-o faca mai buna si mai frumoasa. :) Un blogger are o personalitate puternica, stie sa-si sustina punctul de vedere cu fermitate, este intr-o permanenta lupta de idei cu ceilalti bloggeri, cu societatea, clasa politica, istoria, geografia, psihologia…cu Universul in general. Cam multe conditii nu vi se pare? Eu scriu cum simt si despre ce simt. Si nu am pretentia ca pot schimba lumea, nu judec pe nimeni, nu-mi plac etichetarile de niciun fel, nu dau verdicte. Nu vreau sa impun parerile mele nimanui, nu ma consider detinatoarea adevarului absolut.  Caut doar sa petrec momente agreabile in compania voastra, si de ce nu, cum spuneam mai sus, sa  aflu si lucruri noi. Totul in deplina armonie si cu zambetul pe buze, daca se poate. Ca nu mereu aveam dispozitia si inspiratia necesara…

Nu, nu sunt o bloggerita veritabila si nu voi fi niciodata. Nu asta am urmarit, blogul l-am deschis acum un an pe 4 septembrie mai mult in joaca si pentru ca aveam foarte mult timp liber. Si idei traznite.  Mai mult de 6 luni de zile nu am interactionat cu blogosfera, am preferat sa raman in anonimat, abia prin martie am hotarat sa adaug primele persoane in blogroll. Tot atunci mi-am luat inima-n dinti si am inceput sa postez pe alte bloguri si altceva decat opinii despre fotbal. Nu mi-a fost deloc greu, pentru ca mereu l-am avut langa mine pe Dragos, sprijinul sau contand decisiv pentru pastrarea blogului. Probabil ca daca nu ar fi fost el, acest articol nu ar fi fost scris azi. Dragos a constituit de fapt motorul acestui blog, de una singura nu m-as fi descurcat. E o bucurie sa-l am alaturi si sa va am alaturi. Acesta este mesajul meu de azi, menirea unui blog este sa aduca oamenii impreuna, sa-i faca sa devina prieteni, in primul rand in online si mai apoi, daca lucrurile decurg firesc, si in offline. Va multumesc pentru tot, in cele cateva luni care s-au scurs din momentul introducerii primei persoane in blogroll pana in prezent am reusit sa cunosc cativa oameni cu adevarat minunati. Pe voi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=G5H50j4DHXk]

Dar mai presus de ele, ceea ce ma inspira cu adevarat sunt gandurile voastre, opiniile expuse zilnic, intr-un mod original, de  prietenii acestui blog. Ieri, un premiu deosebit ne-a fost oferit(mie si lui Dragos) de  Grapefruits , Spacedust, Paul, Addicted, Chocolatfollie si Un nou sens iar azi ma grabesc sa-l impart cu toti cei din blogroll, dar si cu Diana, Andreea, Nora si Lusio(chiar daca nu au inca blog).

Pe voi ce va inspira? Cine  va coloreaza vietile?