Desi initial nu mi-l puteam imagina acolo, am ajuns sa-l inteleg pe Dragos si, intr-un fel chiar il invidiez pentru traiul actual, perfect linistit si sanatos, desfasurat in cadrul idilic al unui satuc de munte, reusind, asa cum bine remarca Silvia intr-un comentariu pe articolul precedent, sa se integreze pana la identificare cu natura patriei.

Nu stiu daca sunteti in asentimentul meu, dar de cand a venit primavara, parca nu mai am stare, tot ce-mi doresc e sa ma plimb pe aleile umbroase ale parcurilor, sa fotografiez casutele traditionale romanesti din Muzeul Satului sau speciile exotice de arbori din Gradina Botanica, sa merg la shopping, orice, dar numai sa ies din casa! Am un chef nebun sa simt stropii calduti de ploaie sau sa vad lumea de sub umbrela (atunci cand imi aduc aminte s-o iau cu mine) sa admir constructiile si monumentele deosebite ale orasului, dar poate cel mai mult imi place sa ma relaxez pe o terasa cocheta si discreta in compania unui frappe delicios de alune de padure.

Insa nu toti gandesc ca mine. De exemplu, parizienii prefera cafenelele de pe marginea drumului, unde servesc de regula ceva usor, probabil nelipsitul croissant, o bautura care poate fi apa, suc sau cafea, timp in care privesc cu nesat lumea care trece. Am inteles ca e marea lor placere, o adevarata moda in capitala Frantei. Cu scaunele indreptate spre trecatori, par a asista la un teatru, iar spectacolul strazii este piesa pusa in scena de un regizor desavarsit. Exact ca in aceasta fotografie:

Nu agreez ideea. Chiar deloc. Nu-mi plac terasele stradale, unde totul se desfasoara la vedere, privirile curioase ale trecatorilor fiind atintite asupra gesturilor tale, preparatelor culinare din farfurie sau bauturii din pahar, iar tu, la randul tau, ii masori din cap pana-n picioare pe plimbareti.

Prefer terasele ceva mai discrete, unde poti manca linistit, ferit de privirile curiosilor, unde poti avea o conversatie placuta si interesanta cu prietenii, fara ca nimeni sa nu te streseze sau incomodeze (bine, cu exceptia chelnerului sau a unui paparazzo improvizat :devil: ):

Dar ideala mi se pare o astfel de terasa…la inaltime. Am avut si noi una in cartier, dar a fost desfiintata:

Voi pe care le preferati, pe cele intime si discrete, localizate departe de ochiul trecatorului sau pe cele ostentative de pe marginea drumului? Care este activitatea preferata primavara si vara in aer liber: plimbatul prin parcuri sau iesitul la terasa? 

Schimbarea serviciului a determinat, printre altele, si schimbarea atmosferei bucurestene obisnuite. Am lasat blocurile gri, comuniste, deprimante, pentru o lume care sta marturie unor vremuri demult apuse, o lume boema care respira prin toti porii linistea si eleganta inceputului de secol XX, cu case vechi construite intr-un stil autentic romanesc, blocuri moderniste, balcoane din fier forjat, un univers desprins parca din Enigma Otiliei. Un labirint format din zeci de stradute inguste in care risti sa te pierzi la cea mai mica neatentie.

Zilele trecute, cufundata in ganduri, cu capul plecat si pas domol, mergeam spre casa. Deodata m-am trezit in fata unui indicator, l-am citit si inima a inceput sa bata mai tare. M-am oprit putin incurcata, cum este posibil, mi-am spus, deci chiar exista! Si mi-au rasunat in minte, instantaneu, celebrele versuri:

“Sa-i amintiti va rog frumos adresa mea
Cand va intalniti cu fericirea
Casa cu flori , strada sperantei la parter
O mai astept si mai sper …”

Initial am crezut ca visez, asa ca am pornit sa ma conving ca este adevarat, ca ma aflu pe cea mai faimoasa strada a Bucurestiului, strada Sperantei.

Si apoi m-a convins placuta de pe o casa situata chiar pe colt.

Atunci am realizat ca nimic nu e intamplator in viata, un vis devenea realitate, aveam sa vad in premiera absoluta casa unde a locuit pentru o perioda, si unde s-a intalnit cu marele povestitor Ion Creanga, poetul neamului romanesc si favoritul meu, Mihai Eminescu. Si am inaintat cu pasi increzatori, asteptand savarsirea minunii.

Inca putin…

Iat-o! Vazand-o, emotia mi-a invadat trupul, mi-a paralizat simturile, pentru o secunda am incetat sa mai respir. Am privit-o minute bune cu gandul departe…la Sara pe Deal.

Eminescu a locuit pe strada Sperantei nr 4, in casa situata chiar langa restaurantul roz. Incantata de descoperirea mea, am purces la drum spre Piata Rosetti si apoi spre zona draga mie din oras, Piata Izvor.

Ma indrept spre Universitate

Si am ajuns si la Izvor…

Si popasul binemeritat:

Daca vreti sa o intalniti pe Nice, o gasiti in fiecare dimineata pe Strada Sperantei…paseste agale in cautarea fericirii.

Faceti tot ce va sta in puteri, simtiti ca puteti muta si muntii din loc, mergeti pana la capat cand va doriti ceva sau la primul esec va pierdeti increderea si speranta si renuntati rapid la cauza pentru care luptati? Ati simtit vreodata ca viata este un sir infinit de iluzii desarte?