Am ajuns și eu în sfârșit la Therme!

Da, se pare că asta e soarta mea, să mă extaziez ultima de locurile pe care ceilalți le-au vizitat demult și de care deja s-au săturat.

Tot eu sunt și ultimul român ce nu ajunsese încă la Roma și, de asemenea, ultimul român care nu trecuse pragul Castelului Reginei Maria din Balcic.

Chiar și așa, vara asta a fost fabuloasă, specială, pentru că am trăit câteva momente în care am fost copleșită de emoție, de un entuziasm pur, izvorât din bucuria în fața frumosului: primul a fost în Paxos și Antipaxos, al doilea la Grădina Botanică din Balcic și ultimul, ieri, la Therme.

Iar în acest articol nu vreau să vă povestesc despre cum a fost construit cel mai mare spa din Europa, de la ce adâncime se extrage apa termală, câte locuri de parcare există și ce materiale s-au folosit pentru pardoseală. Vreau doar să vă vorbesc despre emoții, despre experiența mea într-un loc deosebit, despre ce am simțit, ce mi-am plăcut și mai ales de ce nu aș mai reveni acolo prea curând.

Da, am avut ocazia să mă relaxez într-un decor de vis, să admir palmierii, orhideele și calele din pădurea tropicală, să mă minunez de piscinele cu aromaterapie, să mă destind pe sezlongurile cu hidromasaj din piscină, printre bulbucii buclucași dătători de senzații uimitoare și să beau un delicios cocktail sau un frappe răcoritor așezată în cel mai confortabil scăunel direct în apa caldă la pool barul din piscina exterioară. Am făcut plajă, m-am bronzat în hamac, am testat baia de aburi “Rainforest” unde mirosea demențial, am profitat de tot ce avea de oferit zona The Palm, aleasă pentru petrecerea unei zile de vară, însă am rămas și cu un gust amar care mă împiedică să spun un da hotărât unei reveniri în paradis.

În primul rând mă deranjează prețul. Toată lumea spune că e ok, însă personal îl consider uriaș pentru actualul meu buget. A fost o experiență, am văzut cum e la Therme, dar a doua oară nu știu dacă-mi voi mai permite luxul de a cheltui 130 de lei într-o singură zi. În opinia mea Therme e un loc pentru cei cu venituri peste medie.

Și o să vă explic în detaliu cum stă treaba cu banii. 69 de lei costă intrarea pentru o zi. Dar este imposibil să nu cheltuiești suplimentar.

Ești tentat să consumi mereu câte ceva, un cocktail, o înghețată, suc/bere/vin sau un croissant, o prăjitură. În plus, mâncarea e scumpă. De exemplu, două bucățele mici de pește au costat 21 de lei.

(frigărui de cod negru plus garnitură de cartofi cu rozmarin, 26 de lei)

Stând în apă atâtea ore dezvolți un apetit neașteptat și ți se face tot timpul sete. Iar faptul totul este contorizat de brățara primită la intrare și pe moment nu trebuie să scoți bani (din slip) face ca totul să pară un joc.

Bine că măcar ei îți interzic să cheltuiești exagerat, creditul meu total de pe brațară a fost de 385 de lei.

În al doilea rând, nu mi-a plăcut deloc transportul gratuit. Aglomerație (și era 9:15), vacarm de nedescris, dezorganizare. La plecare (ora 20) autobuzul n-a mai venit. Ni s-a spus ca a rămas blocat în trafic. Nu întru în amănunte că risc să scriu un roman.

Și ultimul inconvenient este legat de muzica din Therme. Am avut inițial impresia că sunt la un spa, rapid am înțeles că de fapt am nimerit la discotecă. Muzica răsuna asurzitor în tot complexul. Unora li s-a părut în surdină, asta e, chestie de percepție.

În plus:

-nu înțeleg rostul acelui lac artificial cu apă extrem de murdară

– plaja cu nisip este foarte departe de piscină

– acoperișul retractabil nu a fost deschis deși era o zi superbă, însorită, de vară, puteam face o plajă pe cinste

– după ora 16, pe jos, printre șezlonguri și palmieri musteau bălțile, se aluneca foarte ușor, pare extrem de periculos să te deplasezi dintr-un loc în altul. 

Sinceră să fiu mi-aș fi dorit să găsesc la Therme o oază de liniște (să-mi aud doar propriile gânduri), un spațiu destinat meditației, introspecției. Deși aceasta a cam lipsit, au existat alte lucruri care au compensat și m-au fascinat:

Așadar, iată și un top al principalelor atracții din zona The Palm în viziunea mea:

1. Apa termală, tratată, ozonificată, purificată, schimbată la fiecare 4 ore, cu o temperatură plăcută (35 de grade în piscina interioară, 36 în cea exterioară), fără clor, albastră, clară, ireală. Inițial mi s-a părut prea caldă, obișnuită fiind cu apa mării. Apoi mi-am dat seama că de fapt asta este temperatura ideală și nu mi-ar fi plăcut să fie mai  rece.

jacuzzi

2. Șezlongurile cu hidromasaj care făceau deliciul tuturor celor prezenți în apa, practic era bătaie pe ele, iar eu nu mai mai săturam de bulele care îmi masau delicat tot corpul, aș fi rezistat sub ele toată ziua (deși o ședință nu trebuie să dureze mai mult de 20 de minute).

De ce este bun hidromasajul? Pentru că:

– ajută organismul să elimine toxinele și stimulează drenajul limfatic

– reduce stresul și anxietatea

– stimulează sistemul digestiv

– conferă organismului forță și vitalitate

3. Piscinele cu aromaterapie. În bazinul mineral cu apă de la Marea Moartă, care stimulează sistemul imunitar și ameliorează afecțiunile aparatului respirator, era fun pentru că apa te ținea la suprafață și singurul lucru care-ți mai lipsea, ca să te simți ca în pozele de pe google, era ziarul, cel cu litiu ne îmbunătățea brusc starea de spirit, acesta fiind răspunzător pentru buna noastră dispoziție, iar cel cu magneziu și calciu avea și el multiple beneficii terapeutice: regla metabolismul, ritmul cardiac, întărea aparatul locomotor. Timp recomandat: 7 minute.

  bazin mineral cu litiu

O singură problemă, în primele două bazine, de îndată ce am intrat, am simțit pișcături, usturime pe întreg corpul. Oare e normal?

4. Orhideele, palmierii, în general toate plantele prezente în interior carea dădeau impresia că te afli într-un loc exotic, o insulă tropicală în miniatură. Dacă nu ar fi existat ele, farmecul locului se diminua considerabil.

Tree of life sau “Arborele ințelepciunii” in vârstă de 120 de ani

5. Piscina exterioară, o prelungire a celei interioare. Accesul se făcea printr-o ușă rotativă și pentru zilele de vară consider că e un must. De fapt eu pentru a îmbina înotul și relaxarea cu bronzul am venit aici.

ușa rotativă care permite accesul spre piscina exterioară

6.  Pool barul din piscina exterioară. A fost pentru prima dată în viață când am savurat o băutură răcoritoare chiar în apă. Cinderella, cocktail-ul cu portocală, ananas, lămâie și sirop de granadine a fost delicios, iar frappe-ul cu gust de migdale revigorant și foarte aromat.

7. Sauna rainforest cu pereți de sticlă, o baie cu aburi cu temperatură de 35 de grade, unde beneficiai (gratis și doar la anumite ore) și de diferite tratamente de înfrumusețare (peeling, măști de față cu argilă). Intrând aici ai impresia că ai nimerit într-o pădure tropicală, iar senzațiile olfactive sunt pe măsură.

Câteva cuvinte și despre personalul de la Therme: cei mai mulți dintre angajații cu care am intrat în contat mi s-au părut super amabili și am apreciat enorm acest lucru. Nu se uită nimeni de sus la ține, nu ești tratat cu indiferență, dimpotrivă, te fac să te simți aici binevenit și răsfățat. Nu știu ce se întâmplă în complex în weekenduri (și nici nu vreau să aflu), eu am ales o zi din cursul săptămânii și aglomerația nu a fost chiar insuportabilă.

Concluzie: la Therme m-am simțit ca în vacanță în Maldive. Sunt super entuziasmată că acum am unde merge ori de câte ori am chef să petrec o zi în paradis. În total, pe drum, dus-întors, fac cca 3 ore.

Și pentru că sunt deja trei zile de când am început să scriu articolul și acum nu mai sunt impresii la cald, ci mai degrabă la rece, pot spune că aspectele negative s-au estompat și că abia aștept să mă întorc la Therme.

Când? Într-o zi cu soare!

PS

Aici aveți și varianta germană a spa-ului bucureștean. Diferența: cadrul natural de vis în care este localizat complexul lor.

      Piazza San Pietro vazuta din Domul bazilicii

In primul rand trebuie sa va marturisesc ca niciodata nu am visat ca voi ajunge la Vatican. De aceea poate nici nu m-am informat foarte bine cu privire la comorile pe care le detine si chiar daca, cu cateva zile inainte de plecarea la Roma am citit in graba cateva lucruri despre ce si cum trebuie vizitat acolo, nu a fost suficient.

De obicei, un turist normal (nu un calator, caci sunt notiuni distincte) se bazeaza pe faptul ca se descurca el cumva la fata locului. Pentru ca desi citeste pe net sfaturi, recomandari, pareri si relatari ale celor care au fost inaintea lui la respectivul obiectiv pana nu vede el cu ochii lui realitatea, pana nu-si traieste propria experienta, tot nu intelege mare lucru. Sa zicem ca stie in mare ce are de facut, doar ca, de cele mai multe ori, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Si cum blogul de fata nu este nici unul turistic, nici unul istoric, nu va voi povesti despre ce inseamna Vaticanul, ci, mai degraba, ce ar trebui sa faceti pentru ca vizita la Muzeele Vaticanului si la Bazilica San Pietro sa nu fie un esec. Cu alte cuvinte, va voi spune care au fost greselile mele si cum ar fi trebuit sa actionez. Si, totodata, va voi destainui ce anume m-a fascinat, ce m-a derutat, ce m-a socat, care sunt, practic, cele mai vii si puternice amintiri acumulate intr-o zi plina, nebuna, de neuitat. Pe scurt, aventura mea in cel mai mic stat independent din lume.

Vaticanul mi-a fost laudat de parintii mei cu cativa ani in urma, ei dand un verdict foarte interesant cu ocazia excursiei in Roma din septembrie 2009: nu ne mai intereseaza sa vizitam muzee de acum inainte, am vazut Vaticanul si ne-a fost suficient. Atunci am facut ochii mari de uimire si dezaprobare. Acum, dupa ce am fost si eu, tind sa le cam dau dreptate. Din pozele lor am aflat despre conul urias de pin si despre globul poleit cu aur, simbolurile Vaticanului, care te incita sa descifrezi misterul creat in jurul lor.

Concret, cum ar fi trebuit sa procedez pentru a nu avea ulterior regrete:

1.  Trebuia sa-mi rezerv o zi intreaga pentru Muzeele Vaticane care au intrare separata de cea care da in Piazza si Bazilica San Pietro.

2. Trebuia sa-mi achizitionez biletul online, de pe site-ul Vaticanului, pentru a evita coada infernala de la intrare. Chiar daca e mai scump cu 4 euro, merita.

3. Era imperios necesara inchirierea unui audio-guide pentru ca asa, fara nicio explicatie, m-am simtit  cam “pierduta” prin salile ticsite de obiecte de arta. Mai greu mi se pare daca vrei sa faci si poze si sa asculti si informatiile despre exponate.

4. Si acum problema pozelor. Pentru ca in interior este destul de intunecos, e recomandat mai degraba sa filmezi decat sa fotografiezi in absenta unui aparat performant.  De exemplu, DSLR-ul meu entry-level nu a facut fata si mi-a scos niste imagini catastrofale.

5. Daca totusi nu va tin picioarele sa umblati o zi intreaga prin muzee (sunt totusi 8 km de galerii) ideal ar fi sa ajungeti spre finalul programului, sa zicem putin inainte de ora 16 cand turistii se mai “evapora”, spatiul devine mai putin sufocant si te poti plimba in voie, aproape singur, prin salile care te pasioneaza in mod deosebit.

Filmul evenimentelor pe scurt:

Vineri dimineata, pe 12 februarie, am plecat spre Vatican. Aveam in plan sa vizitam Bazilica San Pietro, apoi Muzeele si spre seara Castelul Sant Angelo. Acum, dupa ce am vazut ce si cum, spun ca ideal este sa vizitezi muzeele intr-o zi si in urmatoarea sa cuplezi Bazilica San Pietro cu castelul Sant Angelo care este in zona.

Am luat metroul, am coborat la statia Ottaviano si pe drum cineva ne-a indicat sa o luam la dreapta sa intram mai intai la muzee, dar noi nu am ascultat sfatul si am mers drept inainte pana am ajuns in Piazza San Pietro.

Am trecut de colonada lui Bernini, am stat cca jumatate de ora la coada la perchezitia bagajelor (exact ca la aeroport) si ne-am indreptat rapid spre locul unde de unde trebuia sa cumparam biletele pentru a urca in Domul bazilicii, proiectat de Michelangelo, 132 m inaltime. Citisem ca scara de acces e foarte ingusta, abrupta si in spirala, ca sunt foarte multe trepte (537), ca e foarte dificil, dar ca panorama de sus merita tot efortul. Asa ca m-am gandit ca acum, cat sunt inca fresh, ar trebui sa urc, ca mai incolo nu se stie daca mai am resurse fizice. Ceea ce va sfatuiesc si pe voi daca chiar va doriti sa urcati in cupola. Aveti aici un clip edificator.

Si aici a inceput golgota. Supliciul. Asa am denumit eu urcatul acelor scari care pareau ca nu se mai termina. Am ales biletul de 6 euro, am mers doar pe jos (mai e varianta de 8 euro, cu liftul care va duce o portiune, insa e usor de urcat deci nu se merita), aparatul foto incepuse sa cantareasca din ce in ce mai greu pentru ca in final, gafaiam din ce in ce mai rau, tot corpul ma durea, iar cand in  sfarsit am ajuns sus, sa descopar, cu mare mahnire, ca totul era inconjurat de gratii. Un spatiu extrem de stramt, aglomerat, practic nu aveai loc sa te strecori sa faci si tu o poza.

Deci, clar, eu nu recomand nimanui aceasta experienta. Nicio panorama din lume nu merita sa-ti dai sufletul in asa hal pentru ea. Am crezut ca cei care descriau aventura pe net exagerau, dar dimpotriva, au minimalizat efortul depus mai ales de persoanele…mai sedentare.

Colonada gigantica a lui Bernini formata din 284 de coloane

Piazza San Pietro

Coada de asteptare spre intrarea (gratuita) in Bazilica San Pietro

Garda Elvetiana Pontificala

Poarta de Bronz, intrarea principala in Palatul apostolic din Vatican

Piata actuala, de forma eliptica, proiectata de marele Bernini

Terasa exterioara de la baza cupolei

In interiorul cupolei Bazilicii San Pietro

In sfarsit in “Loggia Panoramica” din varful Domului

Gradinile Vaticanului

Stiati ca scris invers numele Romei este AMOR?

Predestinat, nu?

Va urma

Imi pare si acum incredibil efortul iesit din comun depus in urma cu cca o luna cand mergeam prin Roma in medie cam 17 km pe zi (uneori si 22), eu care in mod obisnuit ajung lesinata de oboseala si pana la statia de tramvai situata in fata blocului. Sa nu mai spun ca ma intorc epuizata dupa cateva ore de munca (intelectuala) de parca as da la sapa de dimineata pana seara.

Nimeni nu contesta faptul ca cetatea situata pe sapte coline este intesata de fantani, obeliscuri, dar mai ales de piete. La fiecare colt de strada turistul ametit de atata arta si istorie admira bulversat o noua piata incantatoare, la fiecare pas o fantana uluitoare sau un obelisc impozant ii taie calea. In paranteza fie spus, fantanile erau asociate, in perioada baroca a Romei, cu generozitatea Papei. Daca ele existau inseamna ca oamenii aveau mereu la indemana apa proaspata pentru a se racori in timpul arsitelor dogoritoare specifice verilor mediteraneene.

In Navona am ajuns prima data pe 11 februarie, dupa ce dimineata hoinarisem prin Piazza di S. Pietro in Vincoli, prin maretul Colosseum si anticele Foruri (Roman si Imperiale), iar in jurul pranzului pornisem deja, din Piazza Venetia spre Piazza della Rotonda si, cum-necum, am nimerit in jur de ora 16, dupa o degustare de inghetata, in cea mai frumoasa piata a Romei.

Marturisesc ca eu venisem aici sa descifrez metaforele si simbolurile de care auzisem candva, sa vad cu ochii mei reunite, chiar si intr-un grup statuar, cele patru mari fluvii ale Terrei. Asadar, poposisem in romantica piata baroca Navona sa observ pe indelete cum si-a imaginat renumitul arhitect Bernini Gangele, Dunarea, Nilul si Rio de la Plata, sa asist la lupta dintre Neptun si o caracatita fioroasa, sa vad Maurul calare pe un delfin, sa fotografiez tritonii, nimfele, heruvimii si caii de mare care decoreaza spectaculoasele fantani ce fac piata atat de faimoasa.

M-a surprins placut sa constat ca Navona este o imensa zona pietonala, inconjurata de biserici, palate si cladiri colorate si elegante si chiar daca plina de lume parca ai loc sa respiri si sa te bucuri de tot ce este jur. Pentru ca ea urmareste conturul deschis al fostului stadion al lui Domitian (construit in sec. I d. Hr) pe locul caruia a fost amplasata.

Stadionul (al carui nume latinesc era Circus Agonalis) a fost pavat, pentru a da nastere pietei actuale in sec. XV, iar in sec. XVI si XVII au fost adaugate cele trei fantani fantastice (la propriu si la figurat), dar si impresionanta biserica baroca Sant’ Agnese in Agone dedicata tinerei fecioare Agnese ucisa pentru credinta ei.

Capodopera lui Bernini din centrul pietei Navona e pur si simplu fascinanta.

Construita in 1651 la cererea Papei Inocentiu al X-lea, Fontana dei Quattro Fiumi (Fantana celor patru fluvii), cu cele patru statui de marmura alba, fiecare reprezentand cate un fluviu emblematic pentru continentul unde se afla, Gangele din Asia, Nilul din Africa, Dunarea din Europa si Rio de la Plata din America de Sud, din mijlocul carora tasneste spre cer un obelisc egiptean taiat in granit rosu, lasa spectatorul mut de uimire si admiratie.

Gangele tine in mana o vasla sugerand navigabilitatea raului

Gangele si Dunarea, cel mai apropiat fluviu de Roma (in stanga) care atinge stema papala

Rio de la Plata troneaza pe o gramada de monede simbolizand bogatia Americii de Sud ce ar putea fi oferita Europei

Rio de la Plata (stanga) si Dunarea (dreapta)

Nilul are capul acoperit, sugerand astfel misterul ce plana asupra izvoarelor sale

De aici m-am indreptat sovaielnic spre captul sudic sperand sa dau peste o noua minune. Iar Fontana del Moro (Fantana Maurului) construita in 1574 de Giacomo della Porta nu m-a dezamagit. Figura sa centrala este cea a unui maur imblanzind un delfin (sculptura adaugata mai tarziu de Bernini) inconjurat de patru tritoni, zeitati marine grecesti inchipuite cu bust de om si cu coada de peste. In acceptiunea unora Maurul este de fapt Neptun infatisat cu trasaturi ceva mai exotice.

In capatul nordic al pietei, Fantana lui Neptun, creatia lui Giacomo della Porta din  anul 1574 mi s-a dezvaluit in toata splendoarea sa. Interesant e faptul ca timp de 300 de ani nu a existat aici decat un bazin din marmura, iar scultpurile au fost adaugate pe rand de Antonio della Bitta, Neptun luptand cu o caracatita si Gregorio Zappala, doi cai marini, doi heruvimi, doua nimfe marine si doi delfini in secolul XIX.

Fontana del Nettuno

Am vizitat apoi biserica Sant’ Agnese in Agone, opera marelui rival a lui Bernini, Borromini.

Am facut cateva fotografii din curtea ei:

Se poate observa, in imaginea de mai sus, biserica Nostra Signora del Sacro Cuore dedicata Fecioarei Maria (cladirea crem). Iar vis-a-vis se afla Palatul Pamphili care adaposteste actualmente Ambasada Braziliei, o alta constructie impresionanta ce innobileaza piata.

Nu inainte de a parasi Piata Navona am intrat intr-un magazinel de suveniruri de unde mi-am achizitionat trei magneti de frigider si un pix (trei euro fiecare).

Ne-am despartit de Piazza Navona cu imaginea celor trei fanatani fabuloase, a tablourilor expuse in mijlocul sau, a arhitecturii armonioase si a forfotei generale care o caracterizeaza cu promisiunea de a o vizita foarte curand. Ceea ce s-a si intamplat.

– Si cu cati euro pleci la tine, ma intreaba curiosi amicii mei cand afla ca urmeaza sa petrec cateva zile la Roma. Cam 500 de euro, nu?

– 500 de euro? Raman perplexa, fara cuvinte. Ah, nu, in niciun caz raspund cand imi revin din soc. Ce sa fac cu atatia bani?

– Sa mananci, cum ce! Iar cand afla ca nu am atatia bani alocati pentru mancare dau a lehamite din mana si spun vizibil ingrijorati de soarta mea:

– Ce, te duci sa faci foamea pe acolo?

Cand vine vorba de turism exista doua categorii de oameni:

Din prima fac parte cei care isi imagineaza vacanta ca un lung sir de mese copioase la restaurante, udate din belsug cu vin sau bere. Ei merg in calatorie in principal sa manance si sa bea, vizitarea a cate unui obiectiv este pur optionala, un bonus de care se pot lipsi fara regrete. Pe ei muzeele ii plictisesc, iar istoria si arta ii lasa reci.

Ziua lor debuteaza de regula cu un mic dejun consistent, in stil bufet suedez. Se trezesc pe la 9-9:30, la 10 ajung la masa si in jur de ora 11 se indreapta spre obiectiv. Se plimba putin prin zona dupa care constata ca li s-a facut foame si intra in primul restaurant care le iese in cale pentru masa de pranz. Indiferent ca sunt in Patagonia, Roma, Madrid sau Honolulu ei tanjesc dupa o ciorba acrita cu bors si o fasole cu ciolan ca la mama acasa sau o portie sanatoasa de varza cu carne. Papanasii cu dulceata si smantana ar fi merge la fix dupa o masa regeasca. Ignora cu desavarsire preparatele specifice locului respectiv, nici nu vor sa auda de ele, pe principiul ce nevoie am eu sa incerc ceva nou, ce ma intereseaza pe mine ce prostii mananca astia si aleg ceva clasic, friptura cu cartofi prajiti daca exista in meniu. Dupa desert si nelipsita sticla de vin pornesc cu forte proaspete spre urmatorul obiectiv, dar dupa o ora de vizitat isi dau seama ca ar merge un espresso la o terasa. Se mai invart putin prin piata centrului vechi al orasului si dau absolut intamplator peste o gelaterie de unde isi cumpara o inghetata apetisanta. Dupa care li se face brusc pofta de-o bere rece pe care o savureaza in tihna la o alta terasa ultracentrala. Povestind cu prietenii de zor peripetiile din ziua respectiva nici nu-si dau seama cum trece timpul si vine ora cinei. Si intra iar intr-un restaurant ignorand cu desavarsire preturile explozive afisate mare afara. Ce conteaza pretul, dau oricat sa ma simt bine, ca doar de asta am venit in vacanta! Noaptea se incheie in stil mare intr-un bar sau club unde consuma bauturi alcoolice fine si scumpe.

Cea de-a doua categorie, in care ma includ si eu, sper ca nu sunt singura, este cea a turistilor care pleaca intr-o calatorie sa viziteze locuri noi, sa vada cat mai multe obiective, sa acumuleze amintiri, sa afle, sa descopere, sa se minuneze, sa fotografieze, sa se incarce pozitiv pentru o lunga perioada de timp. La ei accentul cade pe obiective, pe monumente, muzee, catredrale, biserici, gradini, palate, castele, nu pe restaurante. Desigur, asta nu inseamna ca rabda de foame, nicidecum, dar nici nu petrec jumatate de zi pe la terase si restaurante. In schimb sunt nerabdatori sa incerce preparate din bucataria locala, bucatele traditionale, sa isi satisfaca netarmurita curiozitate.

Am plecat in Roma cu gandul de a vizita cat mai mult. Tot daca se poate. Dar, sincera sa fiu si cu dorinta mare de a incerca pizza lor celebra, paste si lasagna de la mama lor, de a gusta macar o data inghetata pe care o lauda o intreaga Europa si cel mai bun tiramisu din lume. Si sa vad si eu cum e bautura lor nationala, lichiorul de lamaie, faimosul limoncello.

De a incerca. Subliniez pentru ca este foarte important. Nu mi-am propus sa mananc din fiecare decat o singura data. Si asa am si procedat. Am gustat din fiecare preparat o singura data, doar pizza mi-am cumparat mai des. Asta pentru ca era ieftina si pe toate drumurile.

Ah, sa nu uit, inainte sa va povestesc pe scurt experientele mele culinare in Roma, mai exista o categorie de oameni.

Sunt acei oameni comozi (si zgarciti caci astea vin la pachet) care spun ca ei nu calatoresc daca nu au bani suficienti. Daca nu au strans bani. Multi bani. Si cum nu reusesc niciodata sa stranga bani, nu pleca niciodata nicaieri. Decat atunci cand ii trimite serviciul in delegatie sau la vreun curs/conferinta. In rest stau acasa si dau din mana a lehamite cand aud ca altul calatoreste cu buget redus. Ce, aia e vacanta? Sa chitai de foame prin tari straine?

Da, prin acest articol (sunt sigura ca ei nu o sa-l citeasca) vreau sa raspund tuturor celor care au fost socati sa auda ca plec la drum doar cu cca 100 de euro de cheltuiala. Si iata ca nici nu am murit de foame, nici nu am ajuns la spital, nici macar nu am slabit, ba mai mult, am mancat (destul de) mult in fiecare zi si (destul de) bine. Si nu din supermarket, sandwich-uri, ci mancare calda din restaurante. Ba mai mult, m-am si intors acasa cu bani. Ca niciodata…

Am mancat, insa, cat am putut si cat am vrut eu. Iar eu nu sunt disperata cu ciorbele, pot rezista luni intregi fara sa ma ating de ele, nu am probleme de sanatate, in principal pot manca orice, nu am interdictie la niciun aliment, am colesterolul si glicemia in limite normale (de curand mi-am facut analizele si au iesit excelent). Dar nici nu pot sa mananc trei feluri la pranz si apoi sa ma simt usoara ca un fulg si sa zic ca sunt energizata. Daca eu as comanda aperitiv, ciorba (in Roma nici nu am vazut ciorbe sau supe) felul doi si desert as ajunge urgent in camera, in pat, pentru o siesta, nu pe la muzee si catedrale. Desigur, daca felul doi ar consta dintr-o frunza microscopica de salata, cum am vazut eu ca se serveste pe la unele restaurante exclusiviste, atunci da, as manca de trei ori pe zi.

Si apoi eu nu beau alcool. Nu beau bere, vin, nici macar mult indragitele cocktailuri. Beau apa, cappuccino, fresh-uri si smoothie-uri. Dar un singur pahar. Si nici nu fumez.

Oricum, oricat de multi bani as avea consider ca nu se merita sa cheltuiesti atata pe mancare. De ce sa dai 500 de euro in 5 zile cand pot sa cheltui 100? De ce sa dai 12-15 euro pe o portie de paste  intr-un restaurant scump cand poti sa platesti doar 5 europe unele chiar mai bune intr-unul mai ieftin?

Si in timp ce cunoscutii de acasa erau ingrijorati de soarta mea prin Roma, sa nu cumva sa lesin de foame pe strada, persoanele care m-au insotit (si care au preferat sa ia masa jos pe bordura si sa se infrupte dintr-un sandwich din rucsac) s-au uitat non stop acuzator in farfuria mea mirandu-se cat de mult pot sa mananc. Mi-au imputat ca am venit sa ma sparg in figuri la Roma ca am bani si mananc prin restaurante.

Concret, ce am mancat? Intai de toate trebuie sa va spun ca am plecat la Roma cu temele facute. Am cautat pe tripadvisor cafenelele, restaurantele si pizzeriile de langa casa cu cele mai bune recenzii, le-am notat si mi-am propus sa le trec pragul de indata ce am ocazia.

Astfel recomand cu inima deschisa micutul restaurant “La Cuccuma” de pe Via Merulana unde am gustat cea mai buna pizza ever (doar o felie insa) caci eu mi-am comandat lasagna, paste, cartofi (doua tipuri) si somon toate la 9 euro (ospatarul era roman si s-a purtat super nice cu mine). Si un suc de ananas (2 euro).

Portia mea, efectiv uriasa:

Lasagna a fost incredibila, iar eu nu ma dau in vant dupa ea in mod obisnuit, iar pastele, de asemenea, delicioase. Daca era dupa mine (dar nu a fost) as fi mancat in fiecare zi aici.

In alta zi, cum colindam de cateva ore bune prin cartierul medieval al Romei, Trastevere, am remarcat o pizzerie intima si tare primitoare cu preturi minuscule. Desi as fi vrut sa incerc pizza am comandat pana la urma paste. O portie imensa costa 5 euro:

Sambata seara am mers la un alt restaurant din zona, recomandat calduros de Liviana, gazda noastra, “La Forchetta d’Oro”, unde am gasit o atmosfera incendiara, locul era plin de turisti infometati si zgomotosi. Multi ramasesera afara si asteptau cuminti sa se elibereze o masa. Pentru ca imi cumparasem chiar inainte sa ne hotaram sa cinam aici cateva bucatele de pizza la kilogram (2,5 euro) nu am mai comandat decat o apa minerala (3 euro). Pretul includea si “coperta” o taxa de 1 euro practicata in Italia pentru ca persoana sta la masa si le foloseste tacamurile, paharele, farfuriile.

Duminica seara, de Valentine’s Day am mancat la un alt restaurant simpatic, “Il Nipotino”, situat chiar langa Furculita de aur. Aici m-a intampinat o atmosfera mult mai calma si mai relaxata, pe gustul meu si o tanara care ne-a servit cu multa amabilitate. Am vorbit cu ea in engleza, a fost foarte rabdatoare si mi-a raspuns cu zambetul pe buze la toate intrebarile legate de meniu si de modul de plata. Am ales sa achit consumatia cu cardul si am fost foarte incantata. Am comandat o pizza Napoli (buna, dar ansoa era extrem de sarata) si un limoncello. Pizza a fost 7 euro, limoncello (mult prea tare si prea parfumat pentru gustul meu) vreo 2 euro, coperta 1 euro.

Evident nu am fost nici eu scutita de surprize neplacute. Am cazut intr-o capcana turistica de toata frumusetea, afland cu ocazia asta ce inseamna “cea mai groaznica pizza ever“. Ajunsesem in Piazza Campo dei Fiori, ma dureau rau picioarele si am vazut o singura masa libera la o terasa (in rest era arhiplin) si m-am gandit sa-mi iau un meniu la 10 euro care includea o pizza si o bautura. Fresh-ul de portocale a venit imediat, dar pentru pizza am asteptat vreo 30 de minute.

Nici la Galeriile Borghese nu am fost multumita de sandwich-ul cu prosciutto crudo.

Pe Via dei Fori Imperiali se afla, amplasat strategic, un centru turistic unde ne opream mai mereu sa ne odihnim. Dupa ce am vizitat Colosseumul, in drum spre Foro Romano, am intrat si luat ceva frugal:

Tot de aici, am mancat cu alta ocazie un tiramisu (am cautat Pompi de ne-a venit rau, dar a fost imposibil sa-l localizam). Pret: 2,5 euro. Exact ca acasa, nicio diferenta de gust. Si ca tot a venit vorba de desert (plus mic dejun), iata cateva imagini:

Ca sa fiu sincera mie genul asta de sandwich-uri imi faceau cu ochiul, poate pentru ca erau la tot pasul, in tonetele de pe strada:

Sa nu uit de inghetata. Desi era februarie nu m-a deranjat s-o incerc insa chiar nu m-a impresionat. Cea de mai jos a costat 6 euro si am gasit-o intr-o gelaterie pe undeva pe langa Pantheon,

iar asta mult mai ieftina (si parca mai bunicica) de pe o straduta ce dadea in Piazza Campo dei Fiori:

Ce mi-ar fi placut sa mananc la Roma? Carciofi!

Unde? Aici de exemplu:

Sau aici:

Asadar, in Roma puteti merge linistiti cu bani putini. Sunt restaurante si pizzerii berechet, pentru toate buzunarele. Indiferent de buget, un lucru trebuie sa stiti: nu o sa muriti de foame.

Niciodata nu mi-as fi imaginat ca voi ajunge sa numesc “lungul drum spre casa” tocmai Via dei Fori Imperiali, artera impresionanta din centrul Romei construita in anul 1932 in timpul lui Mussolini pentru a uni Colosseumul cu Piata Venezia, strada care imi dezvaluia cu nespusa generozitate, zilnic, ruinele stravechi ale orasului, pentru ca, de o parte si de alta a sa, strajuiesc sfidand timpul atat Forul Roman, dar si Forurile Imperiale, numele dat celor cinci forumuri construite de Iulius Cezar si urmasii sai dupa ce forumul original a devenit prea incarcat pentru a mai adaposti ceva in cadrul lui.

Asadar, timp de sase zile am locuit in cel mai vechi cartier al Romei, Rione Monti si era imposibil sa fac abstractie de unele din cele mai ample situri arheologice din Roma: Forul si Templul Pacii, Forul Nerva, Forul lui Augustus, Forul lui Cezar si Forul lui Traian dominat de faimoasa Columna lui Traian, monument ridicat in anul 113 pentru a sarbatori victoria asupra dacilor si pe care visam s-o ating inca din clasa a IV-a.

Via Alessandrina, o strada paralela cu Via dei Fori Imperiali
Foro di Nerva

Foro di Augusto

Foro di Traiano, opera arhitectului Apolodor din Damasc
Piata lui Traian

Columna lui Traian (30 metri). Ce mi s-a parut uluitor e faptul ca varful sau a fost pe vremuri la aceeasi inaltime cu terenul dimprejur, subliniind astfel anvergura lucrarilor de excavatie care s-au realizat pentru construirea forumului.

In superba marmura de Carrara sunt sculptate episoade din campaniile victorioase ale lui Traian care cuprind 2500 de personaje

Via dei Fori Imperiali vazut de pe Colina Capitolina

Via dei Fori Imperiali seara

Unde ma ducea mai precis acest drum? La o pensiune simpatica, Chez Liviana, pe care am gasit-o de pe booking, super avantajoasa ca pret si, dupa cum vedeti, ca pozitionare, fiind doar la cateva minute de Colosseum, la 5 minute de statia de metrou Vittorio Emanuele, situata pe o straduta ce dadea in mult mai celebra Via Merulana si la 200 de metri de Santa Maria Maggiore, una din cele patru bazilici papale din Roma, monument inscris pe lista UNESCO a patrimoniului mondial. Zona din apropiere de gara Termini s-a dovedit a fi una sigura, nu am avut parte de evenimente neplacute, nu am remarcat mult temutii hoti de buzunare de care am fost avertizata ca sunt prezenti la tot pasul semanand teroare in turistii creduli.

A fost pentru prima data in viata cand am indraznit sa ma cazez la un B&B si nu am regretat nicio secunda. Obisnuita cu hotelurile de 3 si 4 stele, am plecat cu unele rezerve in Roma, dar pana la urma s-a dovedit ca am fost inspirata si de data asta.

Via Merulana cu Santa Maria Maggiore in fundal

Camera curata, cu paturi confortabile, modern mobilata, cu grup sanitar propriu (uscator de par inclus), dar bucatarie la comun.

Micul dejun, indestulator pentru cineva care nu mananca nimic dimineata, consta dintr-o cafea si un croissant si era servit la o caffeteria din apropiere pe baza unor cartelute. Partea proasta e ca m-am cam obisnuit cu el si acum mi se face foame inca de la ora 9 AM.

Plusuri: wi-fi-ul (gratuit) a mers perfect, am avut sifonierul doar pentru mine, Liviana (proprietara) a fost foarte amabila, comunicativa, intelegatoare.

Minusuri: sistemul cu 4 chei imense (pe care le-am carat eu), faptul ca in ultima seara am ramas fara apa calda si taxa de oras de 3,5 euro/noapte/persoana. In total am platit 93 de euro pentru 5 nopti de cazare. Rezonabil. Raport calitate/pret imbatabil.

Atmosfera calda, intima si prietenoasa de la Liviana m-a determinat sa ma simt ca acasa. Daca m-as mai intoarce acolo? Cu siguranta! Sper sa ma ajute(si) banutul aruncat in Fontana di Trevi.

P.S.

Tur virtual prin Forumurile Imperiale: aici

Prima parte a jurnalului de calatorie in Roma(despre obiective) o gasiti: aici

Partea a treia(despre mancare si restaurante) o gasiti aici:

Fiecare calatorie reprezinta o experienta unica, irepetabila. Si o lectie de viata. De care trebuie sa profiti la maximum, din care trebuie sa extragi toate invatamintele posibile si…imposibile.
Si nu este importanta doar pentru ca vezi locuri noi si frumoase, locuri de care, poate, ai aflat la scoala sau ai citit in cartile copilariei si la care ai visat sa ajungi si tu candva, ci pentru ca ai ocazia sa te descurci de unul singur printre straini, sa iei decizii, sa iesi din zona de confort, sa interactionezi cu fel de fel de oameni, sa-ti testezi si depasesti limitele, sa actionezi spontan, sa raspunzi unor provocari extraordinare. Si toate astea nu fac altceva decat sa-ti arate cine esti. Cum esti. Si ce nu te doboara te face mai puternic. Iar daca izbutesti sa treci peste toate probele de foc, peste toate dezamagirile si greselile, nu ai decat de castigat. Ce? Incredere in sine.

Sunt foarte multe de povestit. De aceea am si evitat sa scriu pe blog pana acum desi am aterizat in tara inca de luni. De teama ca odata ce m-am pornit, nu o sa ma mai pot opri.

Evident ca si cele cca 5000 de fotografii m-am tinut din treaba. De cand am venit doar asta fac: sortez, editez. Si nu e deloc usor, in ciuda aparentelor. E mult mai greu decat sa le faci.

Roma pare, la prima vedere, un oras cucerit de turisti. De turistii chinezi, asiatici mai precis. Chiar daca era februarie, orasul era extrem de aglomerat. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum arata Roma in august, luna concediilor.

De fapt Roma este un oras al romanilor. M-am simtit la Roma ca acasa. Romanii sunt peste tot: in aeroportul Fiumicino la check in am cerut bilet la geam in romana, in pizzerii vanzatoarele erau romance si nu am putut fi mai fericita pentru ca ma intelegem perfect cu ele, in restaurante ospatarii erau romani, tipul care impartea bilete de autobuz in gara Termini era tot roman, doamna pe care am intrebat-o unde e statia lui 910 spre Galeria Borghese era romanca, pe strada, in metrou, in caffeterii, piete si magazine dadeam peste romani. Pana si “artistii” care intretineau atmosfera in restaurantul Forchetta d’ Oro, unde am cinat intr-o seara, erau tot romani.

Nu pot sa nu scriu doua vorbe si despre italieni. Putini, dar erau si ei si destul de nepoliticosi. Mi s-au parut increzuti si prepotenti(ca sa ma exprim bland). La un moment dat o vanzatoare a tipat la mine vazand ca vorbesc in engleza si mi-a reprosat ca atat timp cat sunt in Italia trebuie sa vorbesc in italiana. Cred ca s-au cam saturat de turisti…

Vremea a tinut cu mine, la fel ca si in Praga, mai tot timpul a fost cald (15-16 grade) si insorit, desi in luna februarie la ei ploua foarte des. Dar ploua in special noaptea.

Principalul motiv pentru care am plecat in februarie la Roma a fost vegetatia mediteraneana. Simteam nevoia de verde. De culoare. De altceva. Am vazut pe net cateva imagini cu niste pini superbi si mi-am dat seama ca trebuie sa evadez pentru cateva zile din piesajul gri, bucurestean. Si pinii nu m-au dezamagit nicio clipa, erau pretutindeni, mai frumosi in realitate, m-au fascinat inca de cum am intrat in oras. Sa va mai spun ca in Roma inflorisera deja unii pomisori si pe alocuri am gasit o atmosfera primavarateca?

Doar pe alocuri pentru ca in momentele in care cerul era plumburiu impresia era de noiembrie tarziu.

In Roma senzatia care m-a urmarit neincetat a fost de grandoare. De maretie, de mult. Multe obiective de vizitat, impresionante si coplesitoare prin istoria si simbolistica lor, incredibil de multe ruine, biserici, fantani, obeliscuri, prea multa arta, sculptura pe metru patrat. Pizza colorata la kilogram te imbia din vitrine s-o iei cu tine si s-o gusti pe strada. Imposibil de rezistat! Mult cappuccino (delicios si ieftin), multe paste (bune de tot, de lasagna nu mai zic), mult prosciutto cruto si cotto, multe gelaterii, multi oameni seara la terase. Multi pini verzi si multi portocali si lamai prin gradinile oamenilor. Mult prea frumos. Inimaginabil de frumos.

Mult de mers, poate exagerat de mult. Plecam dimineata la 8-8:30, luam micul dejun la o caffeteria (un caffe latte si un croissant de obicei) si pana seara nu ne opream. In casa intram abia in jur de ora 21-22. Mergeam intruna, ca la maraton. Nici sa mancam nu aveam timp.

Am vazut unele obiective de doua, trei sau chiar patru ori. Pana si Vaticanul l-am facut de doua ori. In prima zi dupa ce am ajuns (in jur de 15) am vizitat jumatate din Roma.

Despre cazare (care a fost impecabila si super ieftina, am dat 18 euro/noapte de persoana), Roma Pass si alte experiente (inclusiv culinare) intr-un viitor articol destinat vacantei recent incheiate.

Vacanta e impropriu spus pentru ca nu ne-am dus acolo la relaxare. Dimpotriva, parca aveam de semnat condica la obiective.

Iar in finalul acestui articol, am sa le enumar (si) cu ajutorul unor imagini relevante. Stiu ca nu e corect sa faci un top, ca toate obiectivele sunt frumoase in felul lor si nu pot fi comparate, doar ca eu m-am simtit mai bine in anumite locuri si o sa va si precizez motivele.

Locul intai: Foro Romano

Cand am vazut prima data pe net imagini cu Forul Roman m-am gandit ca o sa fie plictiseala maxima, ca italienii vor sa ne fraiereasca, au aruncat la misto doi bolovani si au asezat strategic trei stalpi si  cu asta vor sa ne dea pe spate si sa ne ia o caruta de bani. Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, asa ca odata ajunsa acolo am simtit magia locului care fusese timp de 1000 de ani inima Romei antice. M-a surprins faptul ca unele monumente sunt destul de bine conservate, ca pot explora in liniste, intr-un spatiu deschis, aerisit, in sanul naturii inverzite, toate ruinele romantice ale celui mai important sit arheologic din Europa.

Locul doi: Castelul Sant’ Angelo pentru ca e un castel veritabil, complex, surprizator prin tot ce gasesti in el (la tot pasul ti se dezvaluie cate un mister) si prin forma sa cilindrica, in plus are o poveste impresionanta si mi-a placut mai ales pentru farmecul inegalabil al panoramelor asupra Vaticanului si Romei in general. E o aventura sa-l descoperi treptat si imposibil sa-l mai uiti vreodata.

Locul 3: Vaticanul ( Basilica San Pietro si Muzeele). Daca n-ar fi fost hoardele de vizitatori care pur si simplu te purtau pe sus prin salile incarcate de arta, facand imposibila savurarea in tihna a exponatelor de o valoare inestimabila, probabil ca ar fi fost pe pozitie fruntasa in acest umil top personal. Ca sa-l intelegi pe deplin ai nevoie de cel putin doua zile. Si de multa rabdare.

Locul 4: Parcul Villa Borghese care m-a intampinat cu un aer ozonat de ziceai ca am ajuns in varf de munte. Cel mai mare parc public din Roma merita sa-i acord o zi intreaga. Poate data viitoare.

Locul 5: Fontana di Trevi. Incontestabil cea mai frumoasa fantana a Romei (care de altfel sta excelent la acest capitol) m-a intampinat duminica seara cu un apus memorabil. Desigur oamenii veniti aici ca la manifestatie au facut imposibila surprinderea unor imagini graitoare. Efectiv acesta a fost singurul unghi din care am putut fotografia fantana fara prea multe capete in cadru.

Locul 6: Piazza Navona, considerata cea mai frumoasa dintre pietele Italiei nu m-a dezamagit. Toate cele trei fantani grandioase m-au impresionat si le-am acordat tuturor minute in sir pentru a le analiza si imortaliza.

Locul 7: Piazza Venezia cu Monumentul lui Vittorio Emanuele II cred ca a fost cea mai colindata piata din Roma. In fiecare zi, de vreo doua-trei ori eram prezenta la datorie admirand imensa constructie din marmura.

Locul 8: Piazza di Spagna a reprezentat totusi marea deceptie a acestei vacantei. De ce? Vedeti si voi in imaginile de mai jos. Celebrele trepte spaniole erau in renovare. Cu toate astea am urcat pana la Trinita dei Monti si m-am lasat sedusa la baza treptelor, de celebra Fontana della Barcaccia, proiectata de Bernini sa arate ca o barca pe jumatate scufundata.

Locul 9 Colosseumul

Locul 10 Pantheonul

Ambele obiective, si cel situat pe locul 9 si cel de pe 10 m-au incantat, dar din cauza multimii mi-a fost aproape imposibil sa ma bucur de ele complet.

Am mai vizitat Dealul Capitolin, Piazza del Popolo, Cartierul Travestere, Piazza Campo dei Fiori, Largo di Torre Argentina, Teatro di Marcello (un fel de Colosseum mai mic) etc. Despre ele, separat, o alta poveste.

Bine v-am regasit sanatosi!

P.S.

Click pe imagini pentru a le vedea la marimea originala. Toate fotografiile sunt facute cu noul meu obiectiv all-around, achizitionat special pentru vacanta la Roma, Sigma 18-200.

Exista anumite locuri pe Terra care par intangibile. Sclipesc ca stele pe cer, te uiti la ele fascinat si nici macar nu indraznesti sa te gandesti ca le poti atinge. Te resemnezi si iti spui ca cine stie, poate intr-o alta viata. Ca in asta actuala esti prea mic, nu ai nicio sansa.

Unul din aceste locuri este Cetatea Eterna, Roma. Pentru mine era o destinatie interzisa. Mult prea scumpa, inaccesibila. La fel ca Londra sau Parisul.

Asta nu m-a impiedicat sa visez intr-o noapte de decembrie ca ma plimbam agale prin Roma. Tocmai citisem jurnalul de calatorie al Andei si probabil ca pozele sale au produs un impact devastator asupra imaginatiei mele bogate.

Si am si dovada. Iata ce ii scriam Andei pe blog pe 31 decembrie 2015:

Nice
December 31, 2015 at 11:56 am
“Ti-am citit tot jurnalul cu impresii din Roma si vreau sa-ti spun ca a avut un asemenea impact asupra mea incat am inceput sa visez noaptea ca ma aflu in Cetatea Eterna. Nu stiu de ce, dar de atunci numai Roma am in cap. Vad peste tot numai vegetatie mediteraneana, numai ruine si arhitectura tipic italiana. :))
Ar fi frumos sa ajung macar o data in viata acolo.”

Vă propun astăzi partea a doua din jurnalul de vacanță la Sunny Beach, cel destinat plajei și apei Mării Negre.

Și dacă îi dedic apei un articol separat înseamnă că am un motiv întemeiat. Înseamnă că m-a cucerit cu frumusețea ei și m-a făcut să-mi doresc o vacanță de o vară pe litoralul bulgăresc.

Poate părea ireal sau exagerat, dar în timp ce înotam în ultima zi și mă bucuram ca un copil de mângâierea binefăcătoare a apei mării mă gândeam că aș putea petrece și trei luni aici fără să mă plictisesc.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns joi după-amiază, după ce ne-am cazat și am mâncat rapid ceva din traistă, a fost să dăm fuga pe plajă să vedem cum e. Recunosc, puțin traumatizată după experiența de la Neptun, eram destul de sceptică și mă așteptam la o primire rece (la propriu și la figurat) din partea Mării Negre.

Am testat circumspectă apa cu picioarele și surpriză: era caldă. N-am mai stat o clipă pe gânduri și m-am aruncat în valurile înspumate. Și am făcut prima mea baie adevărată în mare pe 2015. Pentru că nu a mai fost o luptă pe viață și pe moarte cu valurile (total inofensive aici), ci am înotat preț de o oră în cea mai curată, caldă, blândă și transparentă apă pe care am văzut-o vreodată. Live, nu la tv sau în poze pe net. Iar asta are și o explicație științifică, amplasarea stațiunii într-un golf liniștit ferit de curenții puternici.

Cel mai mult m-a încântat faptul că ochii mei o tolerau foarte bine. Probabil că v-am mai povestit, am ochii forte sensibili, iar apa sărată, apa cu clor și fumul de țigară îi agresează, provocându-mi dureri insuportabile.
După ce m-am dezmeticit din euforia primului contact cu marea lor (sau marea noastră?) și am stabilit pe loc că e dragoste la prima vedere, am deschis larg ochii și am savurat peisajul din jur. Cadrul natural este pur și simplu năucitor. Înspre nord se profilau culmile înverzite ale Munților Stara Planina (Balcani). De fapt sunt ramificațiile ceva mai joase, estice, ale Munților Balcani.

Aer curat, apă limpede, vecinătatea culmilor muntoase împădurite, ce ți-ai putea dori mai mult? O plajă mare, spațioasă, unde să iți intinzi cearceaful, bine intreținută(fără alge, peturi, mucuri de țigară, ambalaje, coceni de porumb), cu nisip fin, dens, moale și auriu pe care să calci în voie fără teama că te poți rani.

Și, în general, cerințele au fost îndeplinite, de altfel, plaja din Sunny Beach a fost decorată cu mult râvnitul steag albastru pentru mediul curat și pentru facilitățile ecologice oferite turiștilor. Iar locul din fața hotelului Chaika, unde ne așezam noi, era destul de vast, dar dimineața după 10 și după-amiaza după ora 15, plaja devenea neîncăpătoare.

Deși este mult mai elegant și mai confortabil, nu am închiriat șezlonguri (și nici ceilalți nu se inghesuiau s-o facă) pentru că lenevitul la soare nu e activitatea mea preferată la plajă, când nu eram în apă, fotografiam de zor tot ce intra în raza aparatului meu, așa că nu prea stăteam, eram într-un du-te-vino continuu.

Pentru iubitorii de sporturi nautice și amatorii de adrenalină plaja din Sunny Beach e plină de tentații:

Faleza, ticsită cu restaurante fast-food, terase, tarabe cu tot ce vrei și ce nu vrei, e un loc de trecere spre zona cu hoteluri mai degrabă decât unul de promenadă pentru că aglomerația e zdrobitoare.

În final se impun două concluzii: talazoterapia are efecte terapeutice extraordinare și acționează nu doar asupra aparatului respirator și circulator, dar mai ales asupra sistemului nervos, cel care are atâta de suferit într-o societate cumplit de stresantă precum a noastră.

Petrecând ore în șir în Marea Neagră (înotând, mergând pur și simplu prin apă, sărind și jucându-mă în valuri) m-am simțit super fericită și relaxată și singurul regret pe care l-am avut la plecare a fost că nu am stat mai multe zile.

Ideea unei scurte vacanțe în Bulgaria a prins contur undeva pe la începutul lunii iulie. Planul inițial era să vedem Castelul Reginei Maria, Grădina botanică și colecția de cactuși uriași aferentă.

Dar, odată ajunsă pe meleagurile mult îndrăgite ale sfântului booking (asta pentru că eu sunt amatoare de călătorii super ieftine, iar el mi le furnizează pe tavă), dezamăgită de oferta de cazare din Balcic, m-am orientat către Sunny Beach, stațiune care-mi suna mai occidental și despre care știam (din imaginile de pe net) că are multe hoteluri arătoase și moderne.

M-am gândit astfel: Sunny Beach este amplasat între Balcic și Nessebar, le vizitez pe ambele și cu ocazia asta împușc doi iepuri deodată.

Doar că Bulgaria e…Bulgaria. Nu e nici Spania, nici Franța. Nu e nici măcar Croația sau Cehia. Și nu era nici pe departe destinația mea favorită de vacanță. De fapt, nu era deloc o destinație pentru că nici prin cap nu-mi trecea să ajung acolo în următorii 30 de ani.

Niciodată nu aș fi crezut că mă pot întoarce îndrăgostită până în vârful urechilor de Bulgaria. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că îmi va plăcea atât de mult să fotografiez Marea Neagră cea banală și plină de alge.

Pentru că ce am descoperit la fața locului a întrecut orice imaginație. Bulgaria a fost surpriza vieții mele și asta datorită, în principal, orășelului magnific numit Sozopol (despre care o să vă povestesc separat într-un alt articol, e o întreagă aventură, nici acum nu-mi vine să cred că am fost în stare să mă avânt singură în necunoscut).

Să ne întoarcem și să ne axăm, așadar, pe șederea de 4 nopți în Sunny Beach.

Specializată deja în găsirea celor mai tari oferte posibile, am dat lovitura și de data asta: am identificat și rezervat hotelul perfect. Am căutat ceva care să ne îndeplinească toate cerințele: cameră spațioasă, aer condiționat, wi-fi gratuit, chicinetă bine utilată (în cazul în care nu aveam mic dejun, și nu am avut), balcon, lift, parcare gratuită și recepție deschisă non-stop. Și o notă bună pe booking, recenzii elogioase. Și, cel mai important, un preț microscopic, cât să nici nu simți gaura din buget.

Hotel Avenue, situat ultracentral, chiar pe bulevardul principal, în mijlocul stațiunii, la 10 minute de plajă, a fost ca o a doua casă și m-am despărțit de el în lacrimi. Eu i-am oferit 9,6 și cred că am făcut o analiză obiectivă. Studioul de 45 mp dintr-o clădire modernă cu lift panoramic, avea 3 paturi plus o canapea, o baie imensă (apă caldă non stop) și chicinetă cu tot ce trebuie pentru gătit. Plus o cafetieră super nice. Multe scaune și măsuțe inclusiv pe balcon (unde am găsit și un grătar pentru uscat rufele) deci loc berechet pentru a lua masa în tihnă.

Vedere din balconul hotelului

Vedere din balcon spre Hotel Jupiter

În holul de la etajul 1 unde era camera noastră (nr. 14)

Am plecat la drum cu mașina personală burdușită de mâncare, dulciuri și băutură (apă, sucuri, bere) pentru a mai economisi bani. Oricum după festinul de la Neptun, ultimul lucrul care-mi mai trebuia era un alt bufet suedez la all inclusiv.

În interiorul camerei pozele sunt făcute cu mobilul

Desigur au fost și minusuri. Camerele nu erau izolate fonic și nici foarte bine luminate (romanticii ar fi fost fericiți aici). Pernele păreau umplute cu câlți, deloc odihnitoare(după gustul meu), iar prosoapele nu au fost schimbate niciodată, deși se făcea curățenie zilnic. Totuși era un hotel de 3 stele, iar la 244 de lei de persoană pentru 4 nopți cred că am avut condiții ultra decente.

Fără îndoială, recomand călduros acest hotel oricui vrea să aibă un sejur agreabil în Sunny Beach, e aproape de plajă, de stația de mașină care duce la Nessebar, de autogara din care am luat autocarul spre Burgas ca să ajung în Sozopol, de supermarketuri, terase pitorești și de cea mai animată zonă a stațiunii, unde distracția pare a fi maximă după numărul năucitor de mare de cluburi și discoteci luate cu asalt de tineri din toate colțurile lumii.

Dar, mai important, cred eu, după ce am citit atâtea păreri exprimate pe booking (și m-am distrat copios) este să vă alegeți un hotel mai mic, care poate fi administrat ușor, unde să aveți parte de liniște. Pentru că un hotel mare, cu peste 300 de camere și cu 8-9 etaje înseamnă îmbulzeală la masă, cozi interminabile la lift (chiar rămas blocat între etaje), gălăgie, mizerie (cameristele nu au timp să între în toate camerele), lipsă apă caldă, locuri de parcare și alte “mici” neajunsuri. 

Câteva cuvinte despre stațiune. Sunny Beach este o imensitate de stațiune dezvoltată aparent haotic de-a lungul a cca 9 km de plajă, cu hoteluri fabuloase de 4 și 5 stele , în regim all-inclusive, dar și cu multiple unități de cazare în sistem self-catering, foarte aglomerată, plină de tineri (media de vârstă cred că e undeva la 25 de ani) veniți la distracție si care se comportă inadecvat (să ne exprimăm blând) și lasă în urma lor o mizerie greu de imaginat.

Cineva scria undeva că cei mai mulți sunt germani și olandezi veniți aici să scape de părinți și să trăiască viața la maxim. Nu pot să cred că nemții aruncă hârtii și peturi pe stradă, acasă, în Germania. De ce ar face-o aici, pentru că totul ține de educație, nu?

În rest, dacă facem abstracție de mizerie, e destul de frumușel. Hoteluri superbe, terase îmbietoare, prețuri pentru toate buzunarele, vegetație luxuriantă.

Din Sunny Beach se organizează excursii interesante în zone mai apropiate sau mai îndepărtate cu potențial turistic uriaș

Am testat iaurtul, pizza (la felie), fructele (strugurii), halvaua, rahatul, cidrul de mere și înghețata lor și toate au fost delicioase. Oricum am plecat la mine doar cu 300 de lei (cca 130 de leva) din care 244lei (cca 107 leva) au fost pentru cazare. Deci pentru diverse cheltuieli nu mi-au rămas decât cel mult 25 de leva. Dar m-am descurcat. Ba mai mult, m-am întors acasă și cu niște mici suveniruri, câteva săpunuri handmade și 4 magneți.

Câteva cuvinte despre drumul prin Bulgaria.

La dus am plecat în jur de 7 AM și am ajuns la Hotel Avenue chiar la ora 14 pentru check in. În București ploua infernal, era frig și părea o zi tipică de noiembrie. La meteo ni se povestea ceva de un ciclon care-și va face de cap câteva zile bune (preventiv mi-am luat și cizmele). Am ales să ieșim pe la vama Giurgiu-Ruse, am plătit 13 lei taxa de pod și 30 de lei vigneta (am lipit-o pe parbriz în dreapta jos) și am pornit spre Varna trecând prin localitățile Tsar Kaloyan și Razgrad pe E70.

Drumul a fost bun, lejer, fără probleme. După orașul Shumen am intrat pe autostrada A2 și după vreo 78 km am ajuns în capitala maritimă a Bulgariei, cel mai mare oraș de coastă, Varna, de unde am continuat pe A5 și apoi pe un drum normal, E87 trecând prin simpatica stațiune Obzor (posesoarea unor hoteluri cu design original), am înfruntat 30 de km de serpentine printr-o zonă împădurită, semi-muntoasă și ne-am pomenit că temperatura urcă vertiginos de la 16 până la 27 de grade C, cerul se luminează brusc și la orizont se profilează nimeni alta decât capitala soarelui și a bunei dispoziții, Sunny Beach, unde ne-am minunat cât de cald și de frumos e și că beneficiem de o zi ideală de plajă.

La întoarcere am stat 5 ore la Ruse și am jurat că e ultima dată când mai trecem pe acolo până nu se repară podul groazei. Am ajuns acasă, plecați de la 12 din Sunny Beach, la ora 10 seara, obosiți și plini de nervi.

În concluzie: șoselele din Bulgaria sunt excelente, traficul infernal prin orașe și stațiuni, se circulă bară la bară, dar lejer pe autostrăzi și drumuri naționale.

Urmează articolul destinat plajei din Sunny Beach, dar și celor două bijuterii de la Marea Neagră, orășelele Sozopol și Nessebar.

-Oh, te invidiez că pleci la Neptun, îmi mărturisește prin telefon o colegă care tocmai se întorsese din stațiunea cu pricina.

Ascultam cu vădit interes discursul său și scepticismul meu se instala pe măsură ce entuziasmul fetei creștea.

-A fost fabulos, hotelul este demențial, condițiile de cazare sunt fabuloase, mâncarea delicioasă, iar distracția inimaginabilă, îmi povestește ea în delir despre vacanță proaspăt încheiată.

Hm, fata asta s-a întors de pe litoralul românesc sau din Maldive, mă întreb eu ușor intrigată. Cum poate fi fantastic ceva care ți se oferă gratis? Cine își poate închipui că poți beneficia moca de o vacanță ca-n paradis? Ce pretenții să ai când știi că nu ai plătit niciun ban pe cazare, masă și transport? Speri și tu, ca tot omul normal la cap la ceva decent, nu la superlativul absolut, ar fi chiar culmea.

Abia la fața locului am înțeles că tipa nu exagerase câtuși de puțin. La hotel Doina din Neptun am găsit raiul pe pământ. Și am fost super încântată că un serviciu ca al meu, care nu e deloc o companie multinațională, îți pune la dispoziție o asemenea oportunitate. Și mai ales că în România poți avea condiții de masă și cazare la fel de bune ca în străinătate. Că toată lumea în jur este zâmbitoare și amabilă. Că nu vezi mutre acre și nu te lovești de incompetență, mitocănie, reavoință și indiferență.

Bine, oficial am fost la un curs. Fiecare angajat a putut să-și aleagă perioada favorită și să vină gratis cu unul sau doi însoțitori. Practic a fost o vacanță de vis la malul mării. Singura care nu părea deloc bucuroasă de oaspeți, am regăsit-o mai furioasă că niciodată, deloc prietenoasă, ne-a ținut la distanță cu ape tulburi, mânioase, imposibil de stăpânit.

Duminică, de exemplu, valurile înfricoșătoare m-au doborât și m-au băgat la fund deși le priveam neputincioasă de pe țărm. Din copilărie n-am mai avut genunchii atât de juliți.

Și apropos de copilărie, de atunci n-am mai găsit atâtea cochilii de Rapana.

Plajă am făcut la Daytona joi și vineri dimineață și la Siam duminică. Sâmbătă am ales să ne bronzam în balcon, iar vineri după-amiază am fost în Olimp, dar evenimente nefericite ne-au împins să ne luăm rapid tălpășița, îngroziți, și să nu ne mai dorim să revenim.

Prețul ridicol de mare al unui șezlong ne-a determinat să rămânem în zona prosoapelor, pentru că am considerat că nu merită să plătim 25 de lei pentru 2-3 ore de plajă. De ce doar atât de puțin timp destintat activității principale într-un astfel de decor? Pentru că plasarea cursului în mijlocul zilei(de la 11-13) ne-a cam încurcat planurile. Dimineața ajungeam pe plajă la 9-9:30 și la 10:15 trebuia să ridicăm deja ancora pentru a ne pregăti de curs. Iar după-amiaza ajungeam în jur de 16:30-17 și la 18-18:30 ne îndreptam deja spre hotel pentru a ne pregăti de cina care începea la ora 19, iar eu țineam morțiș să mâncăm pe terasă și trebuia să ne grăbim să prindem o masă liberă.

Și că tot suntem la capitolul asta, trebuie să recunosc că cel mai mult din toată vacanța mi-a plăcut mâncarea. Pentru că a fost în regim de bufet suedez, foarte gustoasă, bine pregătită, variată și din belșug. La venire am primit fiecare câte o brațară pe care nu am scos-o niciodată pe perioada șederii la mare și care mie mi s-a desfăcut luni dimineață, în ultima zi, la duș. Toate ingredientele și preparatele au fost proaspete, aspectuoase și delicioase, deși am gustat cam tot ce se servea nu mi-a fost niciodată rău, nu m-a durut nimic, m-am simțit perfect.

Am avut 3 mese pe zi și mi-e greu să cred că, acasă, poate cineva să mănânce atâta. Dar acolo…e altă poveste!

La micul dejun găseam mezeluri ( șuncă, salam, parizer), brânzeturi, omletă, ochiuri, crenvuști, cozonac, fructe (pepene roșu și galben), roșii, castraveți, ceai, cafea, sucuri, apa plată și minerală, miere, lapte și cereale.

Ce m-a surprins în mod plăcut a fost că ospătarii nu mai pridideau cu aprovizionarea, de îndată ce observau că o tavă este goală o înlocuiau rapid. Chiar dacă veneai mai târziu, nu rămâneai cu burta goală. Dimpotrivă.

La prânz eram răsfățați cu fripturi preparate în fel și chip (mai ales în sos, dar și la grătar) din toate tipurile de carne, ficăței, peste pane, cartofi țărănești la cuptor, cartofi pai, orez, paste, spaghetti, ciorbe și supe cremă, mămăliguță, conopidă și alte legume la cuptor, salate diverse, de vinete, caprese, de varză, bulgărească etc. Ca desert primeam prăjituri sau înghețată.

Abia în ultima zi, la plecare, mi-am dat seama că am uitat să fac poze cu mâncarea și am realizat câteva în fugă, după cum se vede mai sus. Micul dejun copios e aranjat special pentru această ocazie (nu sunt tacâmuri), m-am “înfruptat” doar din cafea…

Eram totuși la mare, nu la nuntă.

Și pentru că tot a venit vorba de poze, a fost prima mea vacanță când mi-am lăsat DSLR-ul acasă, așa că toate imaginile din articol sunt surprinse cu mobilul (cameră de 5 MP).

Despre cină numai de bine, se asemăna în mare parte (mai puțin la desert) cu prânzul. La fel de abundentă și de variată. Ca și băuturi ne delectam cu apă minerală (plată și carbogazoasă).

Câteva impresii și despre cazare. Hotelul Doina are 3 stele și dotări excelente: bază de tratament, centru de relaxare, piscină interioară, săli de conferințe, camere modern mobilate, aer condiționat, restaurant, terase. Noi am stat în camera 244, deci la etajul 2 din 5, am beneficiat de balcon cu un șezlong, curățenia se făcea zilnic, iar nota acordată de oaspeții săi pe booking mi se pare extrem de mică. Deși am rămas blocată în lift și nu au piscină exterioară, eu nu am ce mari reproșuri să aduc așa că din partea mea primesc un mare 10.

Fix în fața hotelului ne îmbia la un frappe și o limonadă o terasă foarte nice cu prețuri rezonabile(10 respectiv 7 lei):

Singurele lucruri cumpărate au fost așadar niște băuturi (cele menționate mai sus plus apa minerală pentru în cameră) așa că în total am cheltuit în vacanța la mare cca 45 de lei.

În final, o poză cu mine așteptând nerăbdătoare plecarea la mare

o poză cu mine, fără makeup, pe plajă(da, știu, sunt curajoasă):

Și alta tot de la mare, ușor nostalgică, purtând makeup și ceva bronz:

Pentru că da, trebuie să vă spun că cea mai mare realizare a acestui sejur a fost faptul că m-am bronzat și eu cât de cât.

Chiar dacă am lipsit atât de mult timp de pe blog, să știți că m-am gândit zilnic la voi doar că nu am putut deschide laptopul pe motiv de caniculă. Bine v-am regăsit sănătoși!