Când te-am adus acasă, ai fost senzaţia cartierului! Toţi vecinii şi prietenii mei ne invidiau. Nimeni nu se putea lăuda cu o asemenea frumuseţe, toţi aveau numai urâte şi bătrâne. Îţi mai aminteşti când te spălăm şi te dezmierdam? Nu am lăsat pe nimeni să pună mâna pe tine, nici măcar pe mama şi pe sora mea! Păi, da, sunt gelos, ce, ele nu ştiu cât de mult te iubesc eu! Ştii bine că aproape am făcut infarct atunci când te-a lovit cu mingea ticălosul ăla mic al lui Costache, de la etajul doi, am făcut un scandal teribil atunci. Doamne, ce spaimă am mai tras când am ieşit cu tine pe stradă acum cinci ierni; de fiecare dată când alunecai, răsuflarea mi se tăia, dar tu te redresai cu graţie. Atunci când era ger afară şi tuşeai, plângeam şi nu mai ştiam cum să te încălzesc, să te fac să te simţi mai bine şi să respiri din nou melodios, aşa cum îmi place mie.

Niciodată nu am acceptat ca tu să cari bagaje sau altceva. Cum aş fi putut, oare, să supun o doamnă ca tine unei asemenea corvoade? Lasă, mai bine depun eu un efort mai mare şi, pe deasupra, am şi beneficii, căci îmi menţin în formă bună tonusul muscular. Când suntem pe bulevard, toţi mujicii fluieră după tine; nu-i băga în seamă, sunt nişte nesimţiţi, nu vor şti niciodatata să aprecieze şi să respecte frumuseţea.

Iubito, atunci când sunt cu tine, mă simt cel mai iubit dintre pământeni. Te iubesc, Skoda mea, nu te voi părăsi niciodată! Pe zi ce trece, devii mai frumoasă! Să nu îi crezi vreodată pe cei care spun că eşti bătrână şi că ar trebui să rămâi acasă, sunt răutăcioşi şi invidioşi pe relaţia noastră.

Da, maşina! Oare câţi bărbaţi apreciază maşina mai mult decât propria soţie?

Prima parte o gasiti aici.

–         Chiar trebuie să te întorci mâine seară la unitate? Poate că reuşeşti să îi convingi să te mai lase o zi! De altfel, nu cred că……

–         Eei, Ligia, nu fi prostuţă, ştii foarte bine că în armată nu se negociază. Ordinele se execută, nu se discută!

–         Uff, tu şi militarii tăi, niciodată nu voi înţelege viaţa asta cazonă… parcă sunteţi nişte roboţi, nu fă aia, nu fă ailaltă…… păi ce, voi gândiţi numai când vi se ordonă?

–         Hehe, nu este chiar aşa….. gândim în limitele ordinului, în aşa fel încât să îl respectăm!

–         Aha, te-am prins! Am avut, totuşi, dreptate!

Este vară, vântul adie uşor, ne plimbăm pe plajă şi admirăm vapoarele din larg. Sunt aşa de mici, par nişte licurici. Te aşezi, iar eu mă intind înspre tine. Îmi apropii cuminte capul de pieptul tău. Zâmbeşti triumfător şi îţi treci mâinile prin părul meu. Îţi place mult, căci este tuns scurt şi îţi gâdilă palmele. Ridic privirea spre tine şi îţi privesc ochii. Ah, da… ..ochii tăi, cei doi aştri care îmi luminează sufletul! Nu mă mai satur să mă uit la ei fix, dar totuşi cedez, căci mă tem, îmi este frică să nu mă orbească! Râzi uşor, sună ca un ciripit; iar ai câştigat, ştii foarte bine că nu îţi pot rezista! Te apleci puţin, îmi săruţi uşor fruntea, apoi vârful nasului şi, în final… Îmi place! Buzele tale au gust de mare; deschid ritmic gura, încercând să respir mai mult aer, însă tu îmi tai răsuflarea, vrei să sorbi fiecare părticică din viaţa mea! Îmi doresc să scap, dar m-ai înlănţuit strâns. Marea este singura mea aliată, valurile ei caută din răsputeri să mă răpească din braţele tale, dar tu nu îmi dai drumul! Uite… uite!!! Acum vine un talaz mare, este şansa mea, unica! Suntem acoperiţi într-o clipă, dar realizez imediat că vom rămâne aşa pentru eternitate, noi vom personifica mitul androginului!

Îmi ia puţin timp să mă dezmeticesc şi te contemplu din nou cu nesaţ. Eşti culcată pe nisipul fin, iar trupul tău gol şi ud devine auriu, căci luna şi stelele se revarsă asupra lui. Schiţez un zâmbet, să te conving că sunt pregătit dar, de fapt, habar nu am ce să fac! De fapt, ştiu, dar nu am curaj….. Îmi întinzi mâna şi mă chemi, iar eu mă supun, afişând un chip inocent. Ne iubim intens, te zbaţi precum o leoaică…… te linişteşti repede, însă o faci doar ca să mă amăgeşti şi te arunci din nou asupra mea……

Respirăm greu amândoi, suntem extenuaţi. Ce contează? Suntem fericiţi, îmi şopteşti încontinuu ceva la ureche, dar nu reuşesc să înţeleg. Cuvintele nu mai înseamnă nimic! Este prima noastră noapte de dragoste. Taci brusc şi se face linişte…..

–         Marius, te implor, ordonă timpului să se oprească aici, pentru vecie!

–         Nu pot, nu îmi doresc asta, Ligia! Sunt egoist, vreau ca aceste clipe să se repete!

Un ţipăt sfâşietor şi prelung mă face să tresar. Deschid ochii şi prives în jur. Este o bătrână care îşi strigă soţul, dar el nu îi răspunde şi doarme, ca şi tine. Stau în genunchi acum. Mâna mea dreaptă îţi mângâie încet poza. Îţi este frig, piatra funerară este foarte rece! Nu mai am lacrimi să plâng. Mă gândesc cu groază că spinii din inima mea se vor usca şi voi uita. Nu, nu pot să accept asta! Şoferul, accidentul……pe el l-am iertat demult! Aaaah, DACĂ nu aş fi plecat atunci!!!! Îmi spun: “Ticălosule, criminalule, tu ai ucis-o!

Oooh, Ligia, îl aveam!!! Aveam inelul în buzunarul hainei! L-am ales cu grijă, exact cum îţi place ţie: subţire, din argint, căci ştiu că deteşti aurul, cu un mic diamant în mijloc. Pregătisem totul, restaurantul, cina, şampania, era perfect! El, el este de vină, demonul geloziei, da, el m-a ispitit! Mi-a poruncit să plec, m-a smuls de lângă tine, blestematul!

Tu nu mai eşti acum, dar ştiu că eşti lângă mine! Simt mângâierea ta tandră şi aud cum mă chemi să vin la tine. Nu, Ligia, nu voi veni! Trebuie să trăiesc, sunt osândit să te iubesc perpetuu. Ne vom revedea, iubito, dar nu încă. Nu încă!

Fin

Ploua torenţial. Tânărul intră grăbit în restaurantul cochet din centrul oraşului. Fu întâmpinat rapid de un garderobier amabil, care îi preluă îndată paltonul şi pălăria, ambele udate zdravăn de ploaie. Şeful de sală se apropie zâmbitor.

– Bună seara, bine aţi venit!

– Bună seara, am o rezervare pentru două persoane într-un separeu, pe numele Marius Dumitrescu..

– Numai o clipă, vă rog, să verific!

Individul se îndepărtă rapid şi, ajuns lângă un birou, preluă un registru, pe care începu să îl cerceteze cu atenţie. Marius aştepta liniştit în holul restaurantului, scrutând cu privirea întreaga încăpere, oarecum preocupat de faptul că aproape toate mesele erau ocupate şi fundalul sonor era dominat de un zumzet ce i se părea sâcâitor. Tresări uşor când auzi vocea şefului de sală.

– Domnule Dumitrescu, vă rog să mă urmaţi, vă voi conduce spre separeu. Domnişoara întârzie?

– Ah… domnişoara… da, se pare că da… o voi aştepta la masă, zise tânărul, întrebându-se în sinea lui de unde ştia omul acela că el urma să se vadă cu o domnişoară…de ce nu cu o doamnă sau cu un domn?… deh, omul părea experimentat şi multe mai învaţă omul la locul de muncă…

Marius se aşeză liniştit la masă şi fu rapid abordat de către un chelner, care îşi manifestă intenţia de a-i oferi meniul cu băuturi.

– Mulţumesc, dar nu este nevoie! O sticlă de Dom Pérignon, cea mai veche pe care o aveţi aici!

– Prea bine, domnule, spuse chelnerul, afişând o mină uimită, vă recomand Champagne Dom Pérignon 1949 Vintage.

– Fie, merci şi te rog să te grăbeşti!

– Am înţeles, vin imediat!

Chelnerul reapăru după 5 minute, ţinând în mână tava cu o sticlă şi două pahare de cristal.

– Şeful m-a rugat să vă transmit că domnişoara tocmai a sosit, vi se va alătura în foarte scurt timp.

– Ok, mulţumesc încă o dată, pentru tot!

– Cu mare plăcere, domnule!

O văzu pe tânără apropiindu-se, fiind atent la mersul unduit şi lent al acesteia dar, mai ales, la rochia superbă ce îi evidenţia formele generoase şi trupul suplu.

– Bună seara, Ligia!

– Eu aş zice că nu este bună deloc, afară este o vreme oribilă, şoferul a greşit drumul şi… Marius, iartă-mă pentru întârziere! Dar ce s-a întâmplat, de ce ai insistat aşa de mult să ne vedem? M-ai şi speriat la telefon, aveai o voce de parcă… Ia uite, ce avem noi aici?! Wow, Dom Pérignon; Marius, nu ştiu cum faci, dar nu încetezi să mă uimeşti, surâse Ligia. Sărbătorim ceva?

– Propun să cinăm întâi, apoi avem timp destul să vorbim!

Cei doi mâncară în linişte; Marius evita să întâlnească privirea tinerei. Era din ce în ce mai agitat, astfel că un uşor tremur al mâinii drepte, din ce în ce mai pronunţat, îi atrase atenţia Ligiei

– Marius, ce ai? Ce se întâmplă cu tine? De cum am venit, am observat că mă priveai ciudat, pari preocupat de ceva… pot să ştiu şi eu despre ce este vorba?

– Ligia… Ligia…eu nu mai pot aşa, simt că mă sufoc, nu mai am pic de linişte! Tânărul sorbi o gură de şampanie dar abia reuşi să înghită. Îndepărtă dezgustat paharul şi îl plasă înspre marginea mesei, semn că nu mai avea de gând să bea.

– Tu m-ai îmbolnăvit, Ligia, din cauza ta nu mai reuşesc să dorm noaptea! Tu nu mă iubeşti, îţi place doar să mă chinui, să te joci cu mine! Da, chiar aşa, să te joci, precum un animal de pradă cu o biată vieţuitoare!

– Marius, ce înseamnă asta?… …Ce sunt vorbele astea? Cum poţi să spui că……

– Lasă-mă să termin ce am de spus! Aseară, când te-am văzut cum flirtai cu Ştefan, îmi venea să… …dacă am fi trăit acum o sută de ani, l-aş fi provocat la duel!

– Ahahaha, auzi, la duel, văd că eşti pus pe glume în seara asta!

– Nu glumesc deloc! Îmi spui deseori că şi tu mă iubeşti, însă eşti aşa de distantă, de parcă m-ai iubi calculat, porţionat… Eu vreau să te am mereu lângă mine, să fiu mereu al tău, singurul şi doar al tău! Nu accept să vin doar când mă chemi tu, atunci când ai chef de atenţie! Ligia, tu te hrăneşti cu atenţia celor din jur, fără ea te-ai stinge mai repede decât o scânteie în noapte……Nu înţeleg însă un lucru, eu m-am oferit ţie în totalitate, pot fi mereu la dispoziţia ta, dar totuşi văd că te plictisesc! Unde e soluţia, care este cheia inimii tale? Ah, poate că tocmai cel care se va arăta indiferent faţă de tine îţi va capta atenţia, răceala lui îţi va aprinde sufletul! Atunci vei tânji după el, îl vei privi vorace, îl vei urî cu infinită dragoste şi nu va fi niciodată al tău! Auzi tu, NICIODATĂ!

– Marius, eu te iubesc în felul meu, ţi-am promis că mă voi mărita cu tine şi tu acum mă acuzi că…….

– Taci, Ligia, te rog să taci, nu mai spune nimic, căci acum ştiu! Ştiu tot!

Tot corpul lui Marius tremura. Faţa îi era roşie, ochii îi clipeau des şi buzele îi tremurau spasmodic. Plângea, plângea şi ochii lui senini, de lacrimi limpezi erau plini. Se ridică brusc de la masă şi îi ceru chelnerului să treacă nota de plată în contul său.

– Marius, unde te duci?

– O, mi-e sufletul plin de bucurie, Ligia! Mă duc să mă laud! Fii fericită, căci eşti necinstită sufleteşte!

Tânărul ieşi grăbit din restaurant, aproape alergând. Rămasă singură, Ligia culese cu două degete paharul ei de şampanie, ridicându-l cu grijă până în dreptul ochilor. Lumina candelabrului de deasupra sa se reflecta jucăuşă în pereţii de cristal ai cupei de samapanie, părând că dansează împreună cu bulele de aer din lichidul gălbui.

– Poate că ai dreptate, Marius…

Ce reprezintă, pentru voi, patima? Trăiţi pătimaş? Există iubire raţională sau iubirea este sinonimă cu patima?