Toti suntem putin luati!

Titlu: “Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie”

Autor: Irvin D. Yalom

Editura Trei, 2008

Valeleu!, si eu care credeam ca am probleme…o femeie in vârsta care se indragosteste de un psiholog cu câteva zeci de ani mai tânar…un bolnav de cancer care ar dori ca violul sa fie legalizat, macar pentru o scurta perioada…personalitati multiple…nu credea ca i se va intâmpla chiar ei (stiti cum e, ne consideram speciali si nu ne vine sa credem ca o nenorocire care se abate asupra altora se va abate, la un moment dat, si asupra noastra). Si asa mai departe.

Nu stiu daca povestile sunt sau nu complet reale, dar reputatul psihoterapeut Irvin Yalom ne prezinta o alta fata a relatiei dintre pacient si medic. Psihoterapia nu merge intr-o singura directie, medicul este si el afectat emotional de relatia cu pacientul, are preferinte, simpatii si antipatii, este si el om, in felul lui. In afara curiozitatii pur profesionale si a incercarii de a-si face treaba cât mai bine, intr-un domeniu in care, ca lucrurile sa mearga asa cum trebuie, ai nevoie de intreaga deschidere si sinceritate a omului cu care, ei da, colaborezi, tu, ca medic, esti una din cele mai privilegiate persoane din viata lui, având acces la toate ‘butoanele’ si ‘cheitele’ care-i contureaza existenta.  Pentru ca asta reprezinta de fapt psihoterapia, mai mult decât in orice alte domenii. O colaborare intre doi parteneri, chiar daca din pozitii diferite. In acest tip de …’travaliu’ (asa se cheama perioada sedintelor terapeutice, ‘travaliu’!) vindecatorul nu te trateaza de sus si nu-ti impune o anumita reteta fara sa stie tot despre tine, ca orice alt medic obisnuit, relatia nu e monotona, de la un individ atoatecunoscator la un pacient lipsit de optiuni si pareri, in afara de aceea de a urma cu strictete ce-i spune geniul.

Sigur, cei din afara domeniului, noi, amatorii, suntem invatati cu personajele caraghioase zugravite in filmele americane mai mult sau mai putin indoielnice. Psihologul e o aparitie comica, plina de frustrari si complexe, sau una caricaturala, care nu reuseste sa-si vindece pacientul, ci doar sa profite de slabiciunea lui si, in cel mai bun caz, sa-i ia banii degeaba.

Nu. Chiar daca, la prima vedere, pare mai degraba o sarlatanie (ceva in genul certificatelor ISO, care costa o gramada de bani si nu folosesc la nimic), nu tu sânge, nu tu dureri atroce care sa-ti faca parul maciuca, nu tu analize sadice, nu tu moarte reala, ce medici or mai fi si astia?, psihoterapia poate invinge acolo unde niciun bisturiu nu are cum sa ajunga, pentru ca nimic fizic nu e de taiat, extirpat sau reparat.

Care ar fi procedurile? Trebuie sa recunosc, caile ‘clasice’ descrise in carte nu ma conving. Terapia in grup mi se pare absurda (adica, in afara psihologului tau, trebuie sa-ti expui problemele intime si altora, care si ei sunt dusi cu sorcova, probabil mai mult decât tine), iar in legatura cu interpretarea viselor am o alta parere. Sigur, or fi visele niste mesaje, dar ca sa le traduci trebuie sa stii semnificatia simbolurilor, iar aceasta difera de la individ la individ. Ma rog, Yalom stie ce vise sa interpreteze, nu se incurca in detalii.

Dintre toate povestirile, cel mai mult ma simt atasat de “Doua zâmbete”. Nu doar ca e vorba de tratarea unei paciente extrem de frumoase (si care barbat n-a visat macar o data in viata sa aiba de-a face cu o femeie atragatoare aflata 100% la dispozitia lui, ranita sentimental si nici prea normala, careia sa-i stie aproape toate secretele?), nu doar ca sugereaza cât de mult conteaza sa stii amanuntele ca sa n-o dai in bara cu semnificatia gesturilor (in acest caz, doua zâmbete), dar dovedeste imposibilitatea clasificarii ‘clinice’ a subiectului, fara sa faci compromisuri care ar putea eroda insasi esenta problemei de rezolvat. Zice Yalom: “Pâna si cel mai liberal sistem de nomenclatura psihiatrica comite un act de violenta la adresa fiintei altcuiva. Daca ne raportam la ceilalti cu convingerea ca putem sa-i categorisim, atunci nu vom putea niciodata sa identificam, nici sa protejam, partile celulalt, partile vitale care transcend categoria. Relatia capacitanta porneste de la premisa ca ‘celalalt’ nu poate fi niciodata cunoscut pe deplin”. Daca minte Yalom, mint si eu!

Ati apelat (sau ati fost la un moment dat aproape sa apelati) la serviciile unui psiholog? Ce parere aveti despre psihologi? Nu va sfiiti sa raspundeti. Oricum….toti suntem putin luati!

http://www.youtube.com/watch?v=bCBRXWXnytE&feature=related

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Share

107 comentarii la “Toti suntem putin luati!”

  1. Imi aduc aminte ca la un moment dat eram intr-un impas cu viata sentimentala. Iubitul ma insela, ma ignora, se purta urat cu mine. Dar eu il iubeam enorm si nu puteam renunta la el. Evident ca nu puteam povesti nimanui(dintre prieteni, rude, parinti, apropiati in general) ce mi se intampla, pentru ca simtem ca nu as fi inteleasa. In plus, nu sunt genul care povesteste intimitati in stanga si-n drepata. Nu imi place sa imi afle lumea chiar si cele mai profunde trairi, dezamagiri, suparari. In plus, cei din jur te vor vesel si optimist. Iar eu eram exact contrariul…
    Asa ca, intr-un moment de disperare, m-am hotarat sa apelez la un psihoterapeut. Nu am mers la cabinet sau la spital, ci chiar la o colega de-a mea cu care nu prea discutam de obicei. I-am spus fara rezerve, in cele mai mici detalii, povestea mea de dragoste. Pe loc am fost foarte dezamagita cand mi-a raspuns sec: nu-ti pot da niciun sfat, trebuie sa gasesti singura solutia de a iesi din impas. Si eu exact asta asteptam, un sfat… Abia mai tarziu am inteles ce inseamna de fapt un psiholog.
    Cam asta fac psihologii, ne asculta si eventual ne ghideaza spre sondarea propriei constiinte. Nu ei ci noi trebuie sa venim cu rezolvarea corecta la dilema respectiva. Doar ei stiu sa ne puna intrebarile corecte astfel incat noi sa gasim raspunsurile eliberatoare. Mai ales, nu stiu ce se intampla in cartea lui Irvin, atat timp cat sunt neutri, cat isi pastreaza impartialitatea, cat timp reusesc sa nu se implice emotional in povestile noastre, oricum nu inteleg de ce ar face-o. :dizzy:

      1. Pai tocmai asta e smecheria, te lasa pe tine sa gasesti singur raspunsurile la dileme. Ei nu au voie sa dea sfaturi, pacientul e cel care stie cel mai bine ce are de facut…in urma intrebarilor puse de psiholog.
        Dragos, tu ai fost vreodata intr-o situatia fara iesire, ai avut vreodata nevoie sa consulti un psihoterapeut pentru ca singur nu vedeai luminita de la captul tunelului?

        1. N-am fost niciodata intr-o situatie ‘fara iesire’, din moment ce, intr-un fel sau altul, am iesit. Dar au fost momente in care m-am gândit sa apelez la un psihoterapeut, numai ca … la cine anume? Totusi, cursurile Silva au fost un fel de inlocuitor. Sigur, ca sa mearga lucrurile poate ca trebuie sa fac si eu ceva….

          1. Acum inteleg de ce erai tu asa pasionat de aceste cursuri… Corect, la cine sa apelam? Si, mai ales, ne permitem(financiar)? Ca am auzit ca sunt foarte scumpe sedintele… :ninja:

  2. Eu da, pe cand aveam 17 ani. Am facut cateva sedinte, probabil doamna psiholog era mediocra. Totusi am castigat ceva, mi-am dat seama ca niciodata n-o sa mai apelez la serviciile vreunui psiholog, le consider inutile.
    Cu atat mai mult cu cat am trecut sinura prin cea mai grea depresie de pana acum. Probabil pot sa indur mai mult, nu ca as vrea….

                1. Depinde si de cei doi, uite, eu cu Dragos m-am inteles bine mereu. Ma rog, au scartait lucrurile intr-un anumit domeniu la un moment dat, mai la inceput, cand inca nu ne cunoasteam foarte bine(banuiesc ca stii despre ce vorbesc) dar in rest nu au fost probleme.

          1. hmm :lol: o sa fie greu… o sa fie foarte greu, daca o sa fie, căci daca nu este… nu va mai fi .
            Mi-e cam teama de cum decodati voi mesajele in general.

            azi la horoscop zice asa :

            Compatibility : Leo
            Mood: Surprised

            :w00t: cum ziceam, deadly combination

            si e vineri 13, toate intr-una! Ma simt ciudat de bine :lol:

            1. Ce bine de tine, Silvia, eu am primit o veste extrem de proasta si ma simt in consecinta…rau. :lol: :angry: :ninja:
              Vineri, 13, o zi ce ar trebui stearsa din calendar. :silly:

  3. La mine e cam ironic

    Unii ma lauda ca’s BUN psiholog dar se pare ca in cazul meu (cand vine vorba de a ma trata pe mine), nu’s mereu BUN :lol: Sau asta li se intampla si altora (care mai primesc si ei laude)

    1. Am auzit pe multi plangandu-se ca atunci cand vine vorba sa rezolve problemele altora sunt asi, cand trebuie insa sa-si rezolve propriile probleme parca ajung intr-o fundatura. :face: De ce? Pentru ca e usor sa dai sfaturi, dar e greu, daca nu uneori imposibil sa le aplici pe propria piele! Tu stii perfect ce ai de facut si in cazul tau sau macar ai anumite banuieli, dar nu poti sa iei taurul de coarne. E usor sa ii spui altuia: desparta-te de partenerul care te insala, paraseste jobul care te nemultumeste, dar cand vine vorba sa faci chiar tu lucrurile astea… :dizzy: :ermm:

  4. Aaaa… nu, n-am fost niciodata la unul. Am avut o amica care practica ceva de genul la o institutie mare.
    Cum reusesc sa-mi analizez singur problemele, si sa gasesc solutii… nu cred ca am nevoie de unul.
    Ce parere am despre psihologi? N-am una clara… pentru ca nu am avut de-a face cu unul sa-i sed pe canapea si sa-i bocesc. Inclin sa cred ca sunt oameni ca noi toti, doar ca stiu mai multe despre unele chestii.

    1. Cristian, unii dintre noi se simt singuri, nu au nici macar prieteni carora sa se confeseze sau nu gasesc pe nimeni printre apropiati in care sa aiba incredere, simt nevoia sa vorbeasca cu cineva, sa fie ascultati, in aceste conditii pot apela la un psihoterapeut. E o situatie disperata, o situatie extrema. Dar o ai la indemana. Mai ales in societatile vestice, cand exista resurse financiare, dar cele umane sunt deficitare.

      1. @ Torden, cât de pacifist esti….

        @ Nice, in societatile vestice inclin sa cred ca e mai putin vorba de o nevoie, cât de o moda. E de bon ton sa te duci la psiholog pentru orice rahat. Daca nu te duci, ce mai discuti cu prietenele tale la fel de plictisite, adunate la mall pentru o cafea?

        1. E drept ca e si o moda, dar oamenii aia au mai mare grija decat noi de sanatatea lor, atat de cea fizica cat si de cea psihica. Nu lasa totul pentru ultima clipa…cand de obicei e prea tarziu. Deh, aici e vorba de alta educatie, cultura, mentalitate.

          1. “Cum reusesc sa-mi analizez singur problemele, si sa gasesc solutii… nu cred ca am nevoie de unul”.

            Adica nu spui direct faptul ca n-ai nevoie, dintr-o pozitie de forta, sa zic asa. D-aia esti pacifist :-)

      2. Pai… o solutie ar fi sa se imprieteneasca cu cineva care sa merite… si sa aiba o viata sociala. Asta in loc sa mearga la psiholog si sa ramana cu aceleasi probleme, frustrari, etc.
        Asa cum unii au gasit persoane de incredere care sa le fie alaturi la bine si la greu, si altii pot gasi. Aici mai intervin si aspecte de genul… ce secrete ai si cat de normal esti (cu capul). Insa cred ca oamen ii normali la cap au sanse sa gaseasca alti oameni normali, care sa-i asculte. Totul e sa vrei. Din cate am auzit (si nu o singura data), prin societatile vestice se practica “raceala”. Adica oamenilor nu prea le pasa cum esti, daca esti, unde esti. Sunt oameni reci. Si faza e normala…sa ajunga la probleme de genul. Ar putea sa invete de la noi, de exemplu… ca putina caldura nu strica. Si n-ar mai ajunge la psihoterapeut, psiholog, etc. Mai tii minte ce spuneam? Oamenilor le este teama. Au puterea sa miste munti, sa ridice tot felul de chestii, dar n-au puterea sa se deschida unul in fata celuilalt. Si asta e o slabiciune, dupa mine.

        1. Poate ca le e teama ca nu vor fi intelesi sau vor fi judecati. Si mai e si teama de respingere. Eu cred ca asta e cea mai mare temere a omului. Sa se confeseze cuiva, iar respectivul sa se distanteze de el imediat din repulsie sau poate de teama fata de ciudateniile aflate. Pentru ca noi ne creem o anumita imagine despre cineva, iar unele detalii pot sa o distruga in cateva minute. Sau ar mai fi si teama ca acel cineva ar putea transmite mai departe secretul. Vezi tu, macar la psiholog totul e confidential.
          Sunt oameni care de atatea ori au fost tradati de asa zisi prieteni, nu mai au incredere in nimeni.

          1. Lasa, c-am patit si eu cateva faze cu “prietenii”. Dar asta nu mi-a impiedicat incercarile si cautarile de oameni de calitate. Never give up, never surrender.
            :smile:

  5. Sincer nu am fost dar sunt de parere ca si ei isi au meseria lor….cred ca totusi ajuta uneori oameni insa trebuie vazut care sunt psihologi pe bune nu cei care au luat diploma asa….ca aia mai mult te incurca.

      1. Cunosc oameni ce au facut psihologia, altii sunt inca la facultate. Este o stiinta frumoasa, desi nu este una fixa. Un psiholog este mai bun cat cat este mai deschis la nou fara a se plafona la princiile de baza si atat.
        Sincer sa fiu, in lumea noastra este nevoie de psihologi, insa cred ca fiecare din noi ar trebui sa fim un pic de psihologi – pentru noi insine.

        1. Imi place foarte mult cum ai pus problema, da, chiar e necesar, doar ca pentru asta trebuie sa studiem, sa intelegem cum functioneaza anumite mecanisme. E dificil insa pentru ca sunt multe persoane care nu agreeaza psihologia si nici nu o inteleg. Oricum, sunt convinsa ca unele traume ce isi au radacina in copilarie nu pot fi rezolvate decat cu ajutor specializat. Si nu sunt deloc putini cei care le dezvolta.

          1. In cauza traumelor trebuie specializare si experienta. Fiecare om este unicat, fiecare trauma este unicat, si fiecare om reactioneaza diferit. Chiar daca psihologia catalogheaza diferite asemanari. Fara scoala multa si fara experienta nu se poate da sfaturi bune in cazul traumelor (sechele).

            1. Da, iar partea proasta e ca oamenii refuza sa se trateze crezand ca le pot duce in spate, ca reusesc sa traiasca bine mersi si fara ajutor. Iar cand le e lumea mai draga se intampla ca buboiul sa explodeze. Oricum, asa cum spune titlul articolului, in lumea in care traim e imposibil sa ramanem sanatosi psihic. Prea multe ne lovesc zilnic. Chiar si psihologii au nevoie de psiholog. :biggrin:

              1. @ Derscanu: “Fiecare om este unicat, fiecare trauma este unicat, si fiecare om reactioneaza diferit”. Epic!

                @ Nice, asa e, la psihologi e ca la preoti, ai nevoie mereu de cineva caruia sa i te spovedesti. Desi, in ultima perioada, cu blogurile….

                1. Degeaba povestesti tu pe blog ce te macina daca nu primesti si feedback, daca nu intra nimeni sa te asculte si sa vorbeasca cu tine. De obicei, lumea nu e tentata sa citeasca detalii foarte intime, blogurile care practica tipul asta de articole sunt cam ocolite. Da, poate fi eliberator scrisul, dar cam atat. Tot cu problemele nerezolvate(mai ales daca sunt grave) ramai.

  6. Nu am apelat si sper/cred ca nu o sa apelez vreodata! Cum s-a mai zis mai sus, ei iti “ofera” raspunsuri pe care tu le ai, te indruma doar… iar asta o fac destul de bine si singur!
    In schimb, mi se spune des ca as fi un psiholog destul de bun, mi se pare interesant domeniul si citesc oamenii destul de bine, dar nu stiu cat de bun as fi, pentru ca ma atasez destul de mult de persoane si poate as da sfaturi mai subiective… :ermm:

    1. Paul, cand vei avea varsta necesara, daca simti ca aceasta e vocatia ta, sa nu eziti s-o urmezi. Tu vorbesti frumos si stii cum sa scoti omul din incurcatura, cum sa-l incurajezi, stii exact ce sa-i spui ca sa se simta bine. E un talent pe care la putine persoane l-am intalnit. Si da, ai o calitatate rara, stii sa asculti, asta conteaza enorm. Iar oamenii tind sa se deschida cu usurinta in prezenta ta, stii sa le castigi increderea. Ei simt ca tu ii poti ajuta. :smile:

      1. Asa e, ai deschis perfect, am deja persoane (cu care nu am nicio legatura, doar online) care imi cer sfaturi si uneori ma intreaba daca-i pot ajuta, lucru care ma bucura enorm… dar nu stiu daca sunt in stare sa fac asta la nivel profesional. :ermm:

        1. Momentan nici nu ai cum, o sa vezi tu mai incolo daca te mai atrage lumea asta. Vei sti la varsta cand va trebui sa optezi pentru o facultate. Sau poti sa faci doua facultati, iar una din ele sa fie psihologia, asta doar daca te pasioneaza suficient de mult domeniul. :smile:

                1. Pai da, cine stie cum vei gandi peste 2-3 ani. Intr-un fel gandim in calsa a 9-a si in cu totul alt fel la sfarsitul clasei a 12. Intre timp optiunile se tot schimba. :dizzy:

  7. Desi respect foarte mult munca psihologilor si o consider extrem-extrem de benefica, eu nu am apelat si nici nu m-am gandit sa apelez la ei, pentru ca intotdeauna am considerat ca daca eu singur nu-mi pot rezolva problemele, atunci nimeni nu poate.

    1. Sazbi, nu toata lumea are nevoie de psiholog, daca tu consideri ca-ti poti gestiona problemele si singur, e perfect. Uneri in viata noastra se intampla o drama, suferim un soc, o mare suparare, pierderea cuiva drag etc etc, si cu greu putem merge mai departe, pur si simplu nu reusim sa depasim situatia. Aveam o colega a carei sora murise la o varsta foarte frageda, mi-a recunoscut ca nici in prezent nu-si poate reveni din soc, ca e marcata pe viata, ca plange si sufera zilnic enorm. Cine altcineva decat un psiholog crezi tu ca ar putea ajuta un suflet in suferinta ca acesta? In acest caz e aproape imposibil sa te ajuti singur. De ce?
      Pentru ca nu stii cum, pentru ca durerea te dobora fizic si psihic. Pentru ca nu ai cunostiintele necesare, cunostinte pe care doar un specialist le poseda.

        1. Sunt multi oameni care tocmai pe asta se bazeaza, ca timpul ii va ajuta sa uite, din pacate lucrurile se pot agrava in timp, omul poarta o povara imensa pe umeri, se afunda zilnic din ce in ce mai mult in depresie pana cand, intr-o “buna” zi problema izbucneste la suprafata. Cum? Pai adu-ti aminte de cazurile de criminali feroce care savarseau fapte ingrozitoare aparent din senin, iar cei din jur ii caracterizau ca fiind niste oameni atat de buni si linistiti. :alien: :pouty: Sau persoane care ajung sa-si puna capat zilelor, iar cei din jur se mira cum e posibil, ca ei pareau ok, aveau o familie frumoasa etc.

  8. Nu am apelat, nu apelez și nu voi apela niciodată la un psiholog. Mi se pare că este plătit să te asculte și să te aprobe, chestie pe care o pot face și singur. Sunt convins că sunt puțin mai mult luat :)), dar câteodată poate fi un lucru bun. Am atâtea idei și vise încât un psiholog ar da verdictul cum că aș fi dus cu pluta. Atâta timp cât eu cred că sunt sănătos din punctul ăsta de vedere nu are nimeni ce să-mi facă, probabil mi-ar putea spune că sunt nebun să cred că toate acele vise le voi putea realiza în România.

    1. Glappy, eu sunt sigura ca tu ai multe vise si visuri, le intrevad in operele tale, in lucrarile tale expuse pe blog si mai nou prin orase. Tu ai propria viziune asupra artei, asupra lumii in general. E una originala si foarte normala, de vreme ce esti artist. :smile:
      Tu nu ai nevoie de psiholog, ai nevoie sa creezi, sa faci ce-ti place. Sa gasesti calea de a comunica cu oamenii prin operele tale, de a transmite mesaje prin intermediul lor.
      Uneori oamenii au nevoie sa vorbeasca. Sa-si deschida sufletul. Sa se elibereze din chingile chinuitoare ale adevarului interior care-i macina deja de o perioada mult prea lunga de timp.
      Iar in jurul lor nu gasesc pe nimeni capabil sa-i inteleaga. Atunci intervine specialistul. El este acolo pentru ca noi sa putem functiona social, pentru a ne intelege mai bine pe noi insine, pentru a ne depasi complexele sau macar a le accepta. Nu e usor sa te confesezi si mai ales nu oricui.
      Uneori avem nevoie de el pentru a rezolva o problema concreta, un simptom, o fobie(eu am de exemplu fobie de avioane, mi-e frica sa zbor, sunt sigura ca m-ar ajuta s-o depasesc).

      1. Eu am avut o copilărie destul de grea, deși am doar 23 de ani, am primit câteva „șuturi în fund”, am întâlnit fel de fel de oameni și mi-am dat seama că fiecare luptă pentru el și pe nimeni nu interesează necazul tău. Am fost învățat cu criticile, nimic din ce făceam nu era bine, iar în domeniul artei, aveam un prof care mereu avea pretenții mai mari de la mine. Toate aceste critici, șuturi în fund sau atitudini negative față de mine ale oamenilor nu au făcut altceva decât să mă întărească. Sunt atât de încăpățânat și de puternic (nu fizic), psihic, încât cu greu mă poate clătina cineva rău voitor, o întâmplare nefericită, dar o fobie, sau vreun complex. După cum ai spus și tu, dacă chiar am nevoie să spun cuiva un lucru, il transpun în lucrările mele. Chiar am lucrări în care se vede frustrarea, se vede starea mea în momentul în care am fost nevoit să stau acasă 6 luni, mă simțeam prizonier în acel oraș, dar nu putea un psiholog să mă ajute mai mult decât am făcuto eu.( http://iulianmoldovan.blogspot.com/2011/03/autoportret-i.html ). Sunt convins că psihologul poate ajuta anumite persoane, care sunt mai emotive, care chiar nu fac față anumitor situații, dar nu ar avea cu ce să mă ajute pe mine. tot ce am scris mai sus, și în general tot ce spun, spun despre mine, nu pot vorbi la modul general :).

        1. Glappy, impresionant autoportret. Ai reusit sa redai foarte bine starea sufleteasca. Multumesc ca mi-ai permis sa intru in lumea ta. :smile: Si sa te inteleg un pic mai bine. :smile:

  9. Vorba lui Glappy, bine eu nu vorbesc singur… cum sustine ca face el. Am prieteni care ma asculta, gratis…mai fac un cadou de sarbatori! scap mai ieftin! :whistle:

    Nu zic ca n-as apela… dar momentan ma descurc.

    1. :biggrin: Te referi aici la Iulia(Colorbliss)? :biggrin: :unsure: Vreau sa spun, acesti prieteni ai tai sunt chiar psihologi de meserie? Ca atunci te inteleg pefect si te aprob. :cool: :cheerful:
      Care-i diferenta dintre prieten si psiholog? Pai, in timp ce prietenul vorbeste prin prisma propriei experiente, da sfaturi, intervine, se supara ca nu-l asculti, terapeutul te ajuta sa gasesti tu calea care iti este cea mai confortabila pentru a lua hotarari si a te simti confortabil cu ele. Si nu mereu avem in preajma un prieten bine intentionat care chiar sa stie ce sa ne spuna. Prin procesul terapeutic ne descoperim de fapt pe noi insine, ne constientizam valorile si principiile dupa care functionam si gasim calea de a evolua ca fiinte sociale.

      1. am vorbit si cu ea, cand simteam o presiune deosebita… Lilly stie sa asculte foarte bine! Si mai am si altii care ma cunoscu mai bine, sa zicem din offline!

        Fara specializari in domeniu… doar Iulia e sa zicem in formare profesionala! Poate o sa apelez si pe viitor la ea, e drept ca e e foarte obiectiva si vede din multe perspective problemele, altii le vad doar din a lor… dar sa stii ca ajuta mult!

  10. Nu neg că nu m-aș fi gândit la un moment dat să apelez la unul, deși până în acest moment nu am făcut-o. Dar, da, nu cred că e timpul exclus. Nu pot fi atât de îngâmfată încât să cred că eu le știu pe toate.

    1. Exact, Iulia, el e specialistul, doar el stie cum sa ne ajute intr-un impas, intr-o situatie pe care noi o vedem fara iesire. Pentru ca de-a lungul vietii inevitabil ne confruntam cu astfel de situatii care ne marcheaza si carora nu le gasim rezolvarea instant. Acum depinde si de personalitatea psihologului si de metodele folosite, daca ele se pliaza pe nevoile noastre.

  11. vreau si eu sa citesc cartea asta :)
    nu am fost niciodata la un psiholog dar ii rog pe cei care imi sunt aproape daca ma vad ca sufar de depresie si singura nu ma pot ajuta sa ma ajute ei si sa ma duca
    desi momentan functionez pe principul “puterea sta in mine” se poate sa ajung in situatii critice si sa nu ma pot ajuta si atunci e nevoie de specialisti, nu degeaba au studiat atata, nu?
    eu zic ca noi avem de multe ori preconceptii si ni rusine sa mergem acolo sa ne destainuim dar sunt atatea cazuri de suicid din cauza depresilor si asta pentru ac suntem prea slabi sa recunoastem problemele care le avem si sa acceptam ajutorul
    eu sunt mai mult luata dar atata timp cat recunosc asta e de bine ;)

    1. Foarte bine punctat, Lilly, sunt atatia oameni care sufera de depresie, care ajung sa-si puna capat zilele, dar care refuza un ajutor specializat. Atatea vieti omenesti ar putea fi salvate daca cei din jur ar privi mai atent si s-ar ocupa de semenii lor, daca ar face efectiv ceva pentru ei, in speta sa-i ia de manuta si sa-i duca la un specialist. Sau macar sa le sugereze, sa vorbeasca cu ei, sa le deschida ochii.
      Eu nu vad care e problema, de ce sa-ti fie rusine sa admiti ca ai probleme, mai ales ca ai garantata confidentialitatea. Dar ar fi orgoliu uneori care te impiedica sa-ti recunosti vulnerabilitatea. Iar asta e o mare prostie.

  12. cred ca totul porneste de la preconceptii si de la faptul ca atunci cand esti intr-o depresie sau ai probleme psihice nu le admiti, nu poti sa recunosti asta si din aceasta cauza daca cei din jurul celor cu probleme cu reactioneaza si actioneaza la timp se produc tragedii
    cred ca orice lucru e greu atunci cand il faci prima data apoi ti se pare perfect normal

    1. Iar in societatea noastra romaneasca, preconceptiile, prejudecatiile sunt inca destul de raspandite. Cu toate ca ne place sa ne laudam cu open-minded. :lol: :dizzy: :ermm:
      Inceputurile sunt cele mai dificile, da, asta mi se potriveste si mie.

    1. Totul se pune! :silly: Si cum se desfasurau intalnirile voastre? Cine pe cine consilia? Ele pe tine sau tu pe ele? :lol: :biggrin: :ninja:
      Ce tare, le-ai cautat special? :ermm: :unsure: :tongue:

      1. Nu le-am căutat în special, de fapt, dacă mă gândesc bine, ele m-au căutat pe mine, şi m-au impresionat prin curaj în abordare :smile: Rar vezi o femeie cu iniţiativă, şi trebuie să recunosc că îmi place să văd asta, îmi dă senzaţia că am de-a face cu un egal, nu cu o fiinţă pe care trebui s-o mânuiesc eu sau s-o influenţez.

        Au fost multe trucuri folosite, am primit gratis diverse analize de personalitate şi inteligenţă de nu ştiu care, dar în final am rămas cu ideea (tristă puţin) că oamenii care au ca profesie analiza oamenilor tind să facă din asta defect profesional… :dizzy:

  13. normalitatea… cine o stabileste??/
    are minulescu o poezie cu nebunul… ca e nebun, doar pentru ca nu este ca celilati toti… dar… exista posibilitatea ca toti ceilati sa fie nebuni… si el singurul sanatos… dar… pentru ca el este singur… alege sa merga de buan voie la balamuc…
    nu… nu am avut de a face cu psihologii… deci… nu prea stiu despre ei…
    ba… imi amintesc… cand eram in ro… am fost sa vad niste posibile lucrari la un spital de genul asta din localitatea plataresti… si… am avut senzatia ca si directorul si contabilul sef de acolo… parca traiau in alta realitate… asa ca… nu am facut nici o lucrare … desi… se impuneau multe reparatii la caldirile lor…
    imi amindesc destul de des… conditiile pacientilor… pentru ca m-au socat… chiar si unele animale erau tratate mai bine…

    1. Foarte trist ce povestesti tu, Ovi, desi am mai vazut si prin filme cum sunt tratati pacientii cu asemenea probleme. Doar ca aici din cate am inteles eu era vorba de psiholog nu de psihiatru. Dar ne poate lamuri Dragos mai bine. :cheerful:

  14. Adolescenta, anii din liceu.. pe mine perioada aia m.a marcat tare urat.. probleme, chestii.. da, am apelat la un psiholog, dar prea putin timp am mers. nu avea efect, nu ma ajuta deloc.
    btw, ma sperie poza aia. as lesina in locul lu ala

    1. De ce am pus poza aceea? Simplu, ca sa nu ajungi acolo, pe marginea prapastiei adica, e bine sa consulti un specialist. Dar cateva sedinte nu sunt suficiente, in plus conteaza si cat ai reusit tu sa te deschizi in fata omului, ca el sa stie exact ce se intampla cu tine si sa vada cum te poate ajuta concret.

  15. Neata!

    Nope, nu am simtit niciodata nevoia sa apar in fata unui specialist in astfel de probleme. Si nu o voi face niciodata, chiar daca le inteleg meseria si stiu ca exista o reala nevoie de ei.
    Am prieteni buni la care pot apela dc simt ca nu pot sa trec peste un anume eveniment :)

      1. Neata :D

        Indiferent ca e vorba de un eveniment neplacut cu influente mai mici asupra creierului sau de drame care te marcheaza, eu nu ma pot deschide in fata unui strain. De fapt, aproape in fata nimanui nu imi pot deschide sufletul si mintea. E complicat, dar asa sunt eu. Indiferent cat de bun ar fi specialistul, prefer sa ma vindec singur sau sa ma ajute un prieten bun.

          1. Pai, cred ca raspunsul se aproximeaza la fel…daca te poti deschide intr-un cabinet de acest gen, da, e bine sa recurgi la el. Traumele te afecteaza foarte mult si pentru ele timpul nu e o solutie. Nu dispar in timp, ba chiar se pot agrava. E musai sa le rezolvi intr-un fel sau altul.

            Seara faina!

            Nu stiu de ce am impresia ca am scris comentariul de la coada la cap =)))

  16. EVIDENT ca am fost la psiholog. Iar dupa incheierea terapiei mi s-a parut ca n-ar fi rau nici daca m-as culca cu el :D Ah, stiu, sunt de-a dreptul imorala, dar imi asum chestiunea :)
    Draga mea Nice, in Romania aceasta meserie nu este luata inca in serios. Sau-……nu este inteleasa. Cea de psihiatru la fel .
    Printre prietenii mei se numara doi psihologi si o psihiatra. Este o meserie ca oricare alta. Numai ca se ocupa cu chestiuni fine, pe care unii nu le pricep si nici nu doresc sa recunoasca eventualitatea ca “tratarea sufletului” s-ar putea invata in scoli :) Si da, sunt psihologi buni si psihologi care n-au ce cauta in “tagma”.
    Cum ii recunosti? Habar n-am , nu exista o reteta care sa te scuteasca de esecurile unei terapii nepotrivite

    1. :lol: :biggrin: Hapi, se pare ca terapistu’ te-a impresionat nu gluma. :tongue: Eu am cunoscut doar femei in aceasta bransa… :dizzy:
      Sa spunem ca romanii sunt inca traditionalisti. In timp sunt convinsa ca lucrurile se vor schimba si aici. :ermm: :dizzy:

      1. :) Mi-au picat ochii in gura cand l-am vazut prima data. Era un tip foarte aratos si un bun terapeut. Dar un iubit extrem de gelos si ciufut. Legea compensatiei
        Totusi, prevad un viitor stralucit psihoterapiei in Romania :))))

  17. Mi-am dorit prin liceu sa merg la psiholog, voiam chiar la consilierul scolar, insa mi se parea doamna respectiva extraordinar de prefacuta, falsa… nu stiu, si am renuntat. Cu siguranta, in perioada respectiva, pe la 14-15 ani as fi avut nevoie de asta, de o persoana straina, care sa ma asculte, sa nu ma judece (sau cel putin sa nu ma lase sa observ eu asta), careia sa ii pot spune ce imi trece prin minte fara sa imi fac tot eu griji pentru sentimentele ce le provoc celuilalt prin ceea ce simt si spun (griji, suparare, teama).

    Terapia in grup o privesc si eu sceptic, precum si jocul de rol. Insa nu mi se pare absurda. Cred ca pentru fiecare pacient, psihoterapeutul trebuie sa gaseasca acea metoda, acea cale care ,,functioneaza”. Suntem diferiti ca oameni si in fiecare dintre noi striga, la un moment dat, diferite nevoi. Faptul ca pot intalni si impartasi experiente cu alti oameni ce se confrunta cu probleme similare poate fi o eliberare pentru unii, poate alunga sentimentul de singuratate, poate tempera distresul provocat de ideea ca esti ,,anormal”, ca esti diferit de toti ceilalti (ei bine, uite ca nu esti, mai sunt si altii acolo cu tine, si poate impreuna reusiti sa depasiti obstacolul – ceva de genu’)

    Poate pare straniu, insa nu am o parere clara despre psihologi, desi studiez psihologia si cine stie, poate ma voi axa in viitor pe psihoterapie. Mi se pare ca proportia de psihologi eficienti vs ineficienti, e cam ca in orice alt domeniu: profesori, medici, functionari, vanzatori. Unii isi fac treaba excelent, cei mai multi mediocru, unii slab slab.

    In cazul psihoterapeutilor, mai intervin cateva chestii. Una ar fi orientarea psihoterapeutului :happy: si aici ma refer la faptul ca in psihologie exista diverse paradigme, pe care tu, ca psiholog, le adopti – ca ai preferinte, ca orice om. Pe noi ne-a sfatuit un profesor ca in cazul in care avem un client si observam ca i s-ar potrivi mai degraba o abordare umanista sa zicem, si tu esti cognitivist, sa faci bine sa ii recomanzi omului un coleg de breasla care abordeaza lucrurile altfel. Apoi ar mai de relatia om-om. Oricat de eficient ar fi un psihoterapeut in general (sa zicem ca a ajutat in mod real 9/10 persoane), cu siguranta va avea si un client, doi, trei cu care pur si simplu nu va putea stabili o legatura, caci nu sunt pe aceeasi lungime de unda, sub nici o forma.

    Imi place mult citatul respectiv… Sigur, e necesara o clasificare a tulburarilor, pentru a face lumina in ceea ce patologia psihica ar insemna. Insa, mi se pare atat rigid si nedrept sa pui un diagnostic unui om, cand vine vorba de psihicul sau. Caci dincolo de tulburarea respectiva, sunt atat de multe alte aspecte care o influenteaza, care se lasa influentate de problema respectiva. E o continua interactiune de ganduri, emotii, comportamente, sanatoase, patologice..

      1. Sunt de acord cu recurgerea la medicamente, in acele situatii extreme, dificile. Iar asta intra deja in atributiile unui psihiatru. Fie ca ne convine, fie ca nu, unele tulburari psihice ar putea fi, daca nu ,,vindecate”, macar temperate cu ajutorul unor medicamente. Uneori, pentru a putea trata psihicul, e necesar sa fie tratat fizicul (si viceversa e valabila, evident). Ia doar ca exemplu dereglarile hormonale si influentele lor asupra comportamentului, asupra echilibrului emotional.
        Nu cred insa ca medicamentele rezolva problema vreodata, pot insa oferi un teren fertil pentru ca omul sa perceapa mai usor tratamentul… prin cuvant. (de ex, in schizofrenie sunt importante, in cazurile de insomnie acuta – epuizarea excesiva poate avea urmari nefaste ireparabile asupra sistemului nervos, deci e de preferat sa il faci sa doarma pe om, chiar daca asta inseamna sa apelezi la medicamente si, poate, sa risti o dependenta de medicamentele cu pricina…, in cazurile extreme de anxietate, si multe altele…).

        E important sa fie o folosire controlata si… sa fii pe mana unui medic bun. Uneori medicamentele salveaza vieti, si echilibrand eliberarea/inhibarea unor neurotransmitatori, pot echilibra si psihicul, din anumite puncte de vedere. Sigur, pot crea probleme de alta natura, fiecare ia decizia pe care o considera mai buna pentru el insusi. (of, dar sunt si cazurile extrem de grave, cand pacientul nu e capabil sa decida pentru binele lui…)

        1. Iulia, psihicul uman este extrem de fragil, intr-un timp aveam foarte multe intrebari in legatura cu o anumita boala, tare mult mi-ar fi placut sa discut cu cineva ca tine, care se pricepe… :ermm:

            1. Iulia, e un capitol incheiat din viata mea, acum 2-3 ani ma preocupa, dar intre timp am intrerupt orice legatura cu persoana pe care o banuiam ca sufera de o anumita boala psihica… :dizzy: :unsure: Merci mult, oricum. :smile:

  18. Inainte sa inceapa vacanta de iarna, aveam o mare problema: ziceam de mine ca sunt cel mai rau dintre cei rai, ma desconsideram singur, mi se parea ca toti imi sunt prieteni doar din mila si n-am gasit alta solutie decat sa merg la psiholog; acesta mi-a demonstrat ca am multe abilitati si ca nu trebuie sa ma mai desconsider si mi-a mai zis sa mai merg la o vizita dupa vacanta; oricum, am observat ceva la mine in ultima vreme: mereu ajut pe cineva cu sfaturi cand e intr-un impas sau ceva, dar eu nu stiu niciodata sa folosesc aceste sfaturi pentru mine

    1. Am explicat intr-un comentariu putin mai sus de ce se intampla asta, Cos. Anyway, ma bucur ca te simti ceva mai bine, ca psihologul a reusit sa te ajute. Bun venit pe blog. :smile:

Dă-i un răspuns lui Lilly Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *