What a wicked game you play
To make me feel this way
What a wicked thing to do
To let me dream of you
What a wicked thing to say
You never felt this way
What a wicked thing to do
To make me dream of you
And I don’t wanna fall in love
[This love is only gonna break your heart]
And I don’t want to fall in love
[This love is only gonna break your heart]

Asta e povestea… Asadar, ce ar trebui sa fac? Sa ma indragostesc sau  nu? :ermm: Cum sa impiedic nasterea si maturizarea acestui sentiment? :dizzy:

Ma gandeam zilele astea cat de mult ma pot insela in privinta oamenilor. Ori sunt ei foarte vicleni si prefacuti, ori sunt eu prea naiva. Deocamdata nu am gasit raspunsul corect, mai meditez…  Se spune ca abia dupa ce te certi cu cineva, afli adevarata sa parere despre tine. Dar oare ce te face sa-ti pierzi timpul cu o anumita persoana, sa stati ore intregi la discutii, sa mergeti impreuna in concedii, sa iesiti in parc la plimbare sau la cafea in oras, daca in sinea ta o dezaprobi si gandesti negativ despre ea?  Din obisnuita, comoditate, pentru ca ti-e greu sa renunti la ea dupa atata timp de prietenie, pentru ca va leaga amintiri frumoase si eventual secrete? Sau abia dupa ce va certati realizezi cum era de fapt?  Dar nu oamenii si comportamentul lor derutant si de neinteles pentru mine constituie tema acestui articolas, azi am decis sa va vorbesc despre prietenul meu cel mai bun. L-am descoperit acum vreo 4 ani, dupa o lunga perioada de timp (cea mai mare parte a vietii mele in fapt) in care l-am ignorat complet. Deh, prejudecatile astea… Ma temeam sa nu cumva sa ma atasez prea mult, astfel incat sa nu mai pot trai fara el. Ulterior, temerile mele s-au dovedit a fi intemeiate, dar acum nu consider ca este o dependenta periculoasa, ci una mai degraba benefica. A, si nu este un el, ci o ea. Aveti povestea ei aici.
Pot spune ca avem o relatie perfecta, imi ofera tot ce-mi doresc: energie, o senzatie de confort fizic si psihic, vitalitate, pofta de viata, imi alunga plictiseala si oboseala, constituie un stimulent pentru agerimea gandirii, agilitatea reflexelor, performanta fizica. Desi imi place sa dorm mult dimineata, deseori ma ridic mai devreme din pat tocmai pentru ca stiu ca miliardele de ganduri negre ce nu-mi dau pace, pot fi alungate doar de ea, inlocuindu-le cu unele ceva mai optimiste. Ea, cafeaua…

Initial imi placea sa beau lapte cu cafea. Adica o tona de lapte si un strop de cafea. Tin minte ca in vara lui 2005, in Grecia fiind, ma ingrozea si plictisea teribil ritualul prietenei cu care imparteam camera, care nu pleca dimineata la plaja fara sa-si bea cafeaua. Pur si simplu nu o intelegeam… Dupa vreo 2 ani de la acel moment, prin 2007 cred, am luat si eu primul contact cu cea care urma sa devina…my best friend. Cu alte cuvinte, cu drogul. Specialistii spun ca orice drog se caracterizeaza prin trei elemente: toleranta, dependenta fizica si dependenta psihica. Toleranta se exprima printr-o pierdere treptata a sensibilitatii fata de drog, motiv pentru care organismul cere cresterea dozei. In cazul cafelei acest lucru nu se întampla, fiecare ceasca de cafea e stimulenta si suficienta. In schimb, exista o relativa dependenta fizica; sistarea brusca a cafelei se poate insoti de dureri de cap, senzatia de ameteala si de somnolenta (in medie la un individ din doi). Dar acest sindrom dureaza putin. Iar în ceea ce priveste dependenta psihica (de tipul a fi în stare de orice pentru a procura drogul), aceasta nu exista.
Despre cafea se mai spun înca o multime de lucruri care sunt, din perspectiva cunostintelor actuale de specialitate adevarate sau false. De exemplu:
– are efect diuretic (adevarat)
– provoaca stare de voma (fals)
– dilata bronhiile (adevarat)
– e vasodilatator (fals, cel putin la nivelul creierului si al rinichilor)
– are efect de slabire (fals)
– contine vitamine (adevarat, de exemplu, o ceasca de cafea acopera 20% din nevoile zilnice de vitamina PP).

Intre timp, preferintele mele s-au schimbat radical. De la cafeaua light, cea cu o tona de lapte si doua lingurite de zahar, am ajuns azi la a “degusta” exclusiv cafea simpla, black. Si musai Jacobs.  Exclusiv cat sunt acasa, caci atunci cand sunt in oras sau in concediu, optiunile mele se indreapta spre:

1. Moccacino – actuala mea pasiune

2. Cafea in 4 culori

3. Cafea in 3 culori

4. Cappuccino

5. Expresso

6. Ice Coffee

7. Irish Coffee

8. Liqueur Coffee

9. Bahamas Cafe

…precum si alte sortimente ca:

Concluzie:

Cine ma binedispune in momentele de deprimare si tristete maxima ? Cine nu ma dezamageste niciodata? Cine nu ma acuza si nu ma judeca? Cine imi citeste gandurile si le pastreaza numai pentru ea? Cine ma inconjoara cu aroma si caldura ei dimineata de dimineata?

…my best friend, of course.

Buna dimineata, dragi prieteni. La Multi Ani!, intai de toate. Buna dimineata si tie, tinere 2011. Azi noapte, la 12 fix, ai intrat navalnic in viata mea, m-ai luat pe nepregatite (imi cautam paharul de sampanie) si pana sa ma dezmeticesc, te-ai instalat comod la masa, ca un adevarat oaspete de onoare, cel mai asteptat, cel mai invocat, cel caruia toata lumea ii avea numele de buze, cel in care ne puneam cu totii sperantele si caruia ii incredintam visurile noastre cele mai tainice. Sa fii bun cu noi, auzi? Sa nu ne dezamagesti, sa ne oferi zile senine, pline de zambete si culoare, de iubire si frumos. Sa alungi iarna din suflete si s-o inlocuiesti cu o dulce si eterna vara. Sa fii darnic cu cei singuri, sa le aduci prieteni buni si calzi alaturi, iar celor saraci sa le dai o mana de ajutor, sa fii milos si sa-i vindeci pe cei bolnavi, sa ai grija de copiii de pretutindeni, sa ne dai tuturor sanatate, energie, vitalitate, rabdare si incredere intr-o viata mai usoara si mai buna. Pe mine vreau sa ma plimbi in Franta, vreau sa vad in sfarsit Parisul, sa-mi aduci mai repede primavara, ieri au fost -10 grade si m-am cam saturat de ger, te rog sa-mi dai o iubire frumoasa, sincera, adevarata numai si numai pentru mine, intelegere si armonie la serviciu, colegi simpatici si amuzanti, o casuta mica, mica intr-o padure de brazi pentru Dragos, iar pentru prietenii acestui blog, iti cer 2011, sa fii cel mai bun an din viata lor de pana acum.
Voi cum va simtiti in nou an? Veseli, optimisti, fericiti sau dimpotriva, tristi si meditativi? Cu ce ganduri ati intrat in 2011? Ce va doriti mai mult si mai mult de la el?

SUNT UN PACATOS, PARINTE !!!

I. Minulescu

La parintele Vintila
Vine-Arvinte, cam sfios
Si se roaga: – Fie-ti mila
De un suflet pacatos!

Chiar in saptamina mare
Cind tot omul e smerit
Si posteste cu-ndurare,
Uite, am pacatuit !

-Ai furat ? intreaba popa
-Nu, prea sfinte! Fara vrere
M-am dat raului si hopa
In gradina c’o muiere !

-Vai de mine, vai de mine…
Greu pacat ai savirsit…
Insa daca-mi spui cu cine,
Poate vei fi mantuit.

-Nu pot, a raspuns Arvinte
Sa-mi fac chinul si mai greu.
Nu pot s-o divulg Parinte
Ca ma bate Dumnezeu!

…….Era’nalta si frumoasa,
Parul blond si ochi de jar,
Gura dulce,voluptoasa,
Dintii de margaritar…

-Nu cumva ai fost cu Tantzi
Din Smirdan, de peste drum ?
-Nu pot s-o divulg, ca Domnul
Ma trazneste chiar acum !

……Si-avea flori la cingatoare,
Trup de crin imbobocit,
Mijlocel de fata mare,
Numai buna de iubit…

-Poate-ai fost cu Mitza Creatza
Cea usoara ca un fulg ?
-Cere-mi tot, ba chiar si viata,
Insa nu pot s-o divulg !

…….Durdulie, ‘mbujorata,
Numai cintec, numai joc,
Cind te-a strins in brate-odata,
Ai simtit in vine foc !

-Mai Arvinte-ai fost cu Leana
Care sade pe Neptun ?
-Oh! Degeaba-mi zgindari rana,
Fiindca tot nu pot sa spun !

..O comoara tainuita,
Fruct in dragoste scaldat,
Toata plina de ispita,
Toata plina de pacat!

– Bine, du-te ,mediteaza,
Si vii miine mai dispus,
Domnul sa te aibe-n paza!
-Sarut dreapta ! Si s-a dus.

Ajungind in colt, ca vintu’
S-a-ntilnit cu Calistrat
Care ntreaba: -Ei, Prea Sfintul
De pacat te-a dezlegat ?

-Inca nu ! raspunse Arvinte
Foarte vesel si vioi,
Dar aflai de la Parinte
Inca trei adrese noi !

Pentru mine, ca de altfel pentru toti crestin ortodocsii, postul nu are doar un aspect material, ci si unul spiritual, pentru ca postul nu inseamna doar abtinerea de la a manca anumite produse(carne, branza , oua), ci reprezinta o hrana a sufletului, prin rugaciune, prin retinerea de la ganduri, fapte rele, de la relatii conjugale si, in final, prin cainta si spovedanie. Insa aceasta ultima perioada din an a fost extrem de tumultoasa, cu multe evenimente si cu mii de ganduri, cu stari diferite, cu incercarea mea aproape disperata de a uita si ierta anumite fapte, esuata din pacate, astfel ca respectarea cu strictete a tuturor cerintelor sale imi era imposibila. Stiu, parea ocazia ideala pentru o curatenie generala a sufletului meu chinuit, o eliberare din chingile nemiloase ale trecutui, doar ca tot ce obtineam cand imi propuneam sa fiu mai buna si mai iertatoare, era sa ma trezesc cu…efectul contrar.
Totusi, din punct de vedere medical, trebuie sa recunoastem ca postul reprezinta o buna cura de detoxifiere a intregului organism, pentru ca in aceasta perioada se pot consuma multe fructe si legume crude. Iar daca spiritul mai trebuie sa astepte pana la mult visata vindecare, macar trupul sa fie putin ajutat. Asa ca, pe ultima suta de metri, am incercat sa nu mananc “de dulce”.

Ce reprezinta pentru voi Postul Craciunului? Obisnuiti sa-l respectati?

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Cu multi ani in urma, intr-o dimineata de toamna tarzie, ma aflam in fata ambasadei Finlandei(tara pentru care de mica facusem o usoara fixatie, banuiesc ca datorita numelui sau romantic,  de acum va este arhicunoscuta pasiunea mea pentru lacuri, golfuri, insule, canale, peisaje lacustre, iar faptul ca am ajuns la un moment dat sa lucrez in sediul reprezentantei diplomatice a  acesteia in Romania, mi s-a parut  o coincidenta mult prea stranie) si ma uitam usor circumspecta, cum trei indivizi cel putin dubiosi din punctul meu de vedere, incercau sa intre in cladire. Unul dintre ei,  un batranel desprins parca din povestirile cu profeti sau vindecatori celebri, insotit fiind de doua (mult) prea tinere fete, a intrat in vorba cu mine, dorind anumite informatii despre programul institutiei. Din vorba in vorba am inteles ca are anumite puteri si l-am rugat sa ma descrie in cateva cuvinte,  sa-mi spuna cum ma vede el, ce ma asteapta in viitor, ce parere are depre mine. Oricum imi parea ireal totul, dar curiozitatea m-a facut sa astept cu interes analiza lui. Dupa ce m-a masurat din cap pana-n picioare, mi-a spus doar atat: sa nu lasi sa treaca o zi fara sa scrii ceva, nu conteaza cat de putin, dar sa scrii. Evident, nu am inteles nimic, nu i-am urmat sfatul, nici nu avea cum, nu tineam un jurnal intim, scriitoare nu eram, internetul nu aparuse inca la noi, la facultate nu mergeam, unde si de ce sa scriu?

Fara sa vreau, peste timp, am indeplinit profetia acelui batran. Sau mai degraba, am materializat acel sfat al lui, intr-o maniera putin diferita, evident, pentru ca scriu pe o pagina virtuala. Dar tot scris se numeste, nu?

Nu prea reusesesc sa inteleg, cum a fost posibil ca in mai putin de 7 luni de zile sa  trec  de la un blog aprope impersonal, cu articole scrise niciodata la persoana I singular la un jurnal intim online? Probabil ca ati remarcat ca toate articolele sunt despre mine, despre viata mea(inclusiv cea intima), despre gandurile si framatarile mele de acum si dintotdeauna.

Despre trecut si prezent, despre amintiri si visuri, despre iubire si ura, despre barbatii pe care i-am iubit, si pe care-i mai iubesc inca, despre jobul  meu si despre pasiunile mele. Niciun articol nu e scris la intamplare, fiecare este o frantura din viata mea, o secventa, o mica poveste, o intampare sau o intrebare careia nu i-am gasit inca raspuns. Nu scriu nimic doar de dragul de a mai scrie ceva, ci pur si simplu simt nevoia de a-mi transpune gandurile in cuvinte si mai ales de a discuta cu voi.  De unde si cum s-a nascut nevoia mea aproape incontrolabila de a impartasi cu voi tot ce mi se intampla in viata, bun sau rau, frumos sau urat? Cum e posibil sa se schimbe cineva atat de mult intr-o perioada atat de scurta de timp?  Si daca nu ma credeti, iata ce scriam pe 12 aprilie 2010 in acest articol:

Un blog presupune insa dorinta de a impartasi cu ceilalti gandurile, ideile, framantarile tale. Presupune comunicare, deschidere, talent si pasiune pentru scris, viata ta devenind in timp o carte deschisa in mainile celorlalti. Ori toate astea-mi sunt straine mie, eu fiind o introvertita prin excelenta, o persoana case-si apara cu dintii intimitatea.

Interesant cum viata ne surprinde facand exact acele lucruri pe care sustineam sus si tare ca nu le vom face niciodata, ca nu ne sunt caracteristice si nici nu vrem sa auzim de ele. Interesant cum se produc transformarile in interiorul fiintei noastre, cum din cel mai introvertit si ambiguu dintre muritori devii dintr-o data sociabil, deschis,  afectuos, cum din malitios si orgolios devii modest si generos.

Am apelat pana acum la diverse forme de terapie, iar voi mi-ati fost martori activi: meloterapie, cromoterapie, dar cea mai draga dintre ele si mai apropiata sufletului meu ramane blogoterapia. Sa luam cel mai recent exemplu,  plangeam  de mama focului zilele trecute  ca ma parasise( iar!) iubirea vietii mele, ma aflam in pragul unei depresii totale, cand, in 10 minute, psihologii de serviciu, Lusio si Vacitim, au rezolvat spinoasa problema  de aproape ca nici nu mai stiam cum il cheama pe respectivul individ. Cu doua fraze mestesugite au reusit sa-mi stearga si sa-mi faca uitate lacrimile amare, sa-mi curme chinul apasator. Ce as putea sa-mi doresc mai mult de la…blogging?

Pe cat de multa intelegere gasesc aici pe blog din partea voastra, pe atat de putina gasesc la cei din offline, care nu pricep in ruptul capului utilitatea blogului si a bloggingului, toti considerand activitatea o uriasa pierdere de timp. Ei bine, da, e timpul meu si il pierd cum gasesc eu de cuviinta, nu-mi place ca stramba din nas si ma privesc ca pe o ciudatenie, nu-mi place cand sunt intrebata daca imi aduce vreun profit, nu-mi place cand imi spun pur si simplu ca nu ma inteleg.

Blogging?? Dar cu ce se mananca? Ce reprezinta? Ce e ala? Eu nu pot sa inteleg, e pierdere de timp… Adica asa sta treaba, daca tu nu-l practici, inseamna automat ca e ceva detestabil?! Daca nu-l intelegi inseamna ca e o prostie, e ceva condamnabil, ceva eminamente rau si periculos? Mai sa fie, dar voi ce hobby-uri aveti? Sunt curioasa…

Iar celor care ma intreaba daca “afacerea” e profitabila le spun ca da, dar e profitabila pentru suflet, pentru ca pe el sunt interesata sa-l tratez. Si iar se uita la mine ca la un obiect zburator neidentificat…

Vedeti de ce va iubesc eu pe voi atat de mult? Sunteti singurii oameni capabili sa ma inteleaga. :)

Ati privit vreodata bloggingul ca pe o forma de terapie? Credeti in coincidente?

De ce a trebuit sa faca ea asta? O detest!  A venit pe furis, mi-a patruns in suflet si,  pe deasupra, mi-a furat si ce aveam mai de pret: libertatea. Mi-a daruit in schimb o ploaie de responsabilitati, un vant al schimbarilor si o bruma de speranta. Interminabila mea  vacanta a plecat pe un norisor diafan spre zari mai senine si am ramas  incremenita, bulversata, incapabila sa fac un  gest  cat de mic, s-o impiedic cumva sa nu ma paraseasca, privind cum adorata vara imi spune nemilos si indecent de nepasator un scurt adio. Nici macar anotimpurile nu mai sunt ce erau odata…si in acest moment nimic nu ma mai poate consola.  Inevitabilul s-a produs si nu-mi ramane decat sa incerc sa accept ca nu e cale de intoarcere. Imi este greu, imi va fi greu, sunt sigura  de asta, pur si simplu o simt. Incerc sa nu ma mai gandesc, dar imi este imposibil si o stare de nervozitate si neliniste pune stapanire pe intraga-mi fiinta.  As apela la meloterapie, dar asta ar insemna sa abuzez, ar mai fi talasoterapia, care mereu da rezultatele scontate, cel putin in cazul meu, dar marea, nisipul, soarele, namolul, algele sunt mai departe ca niciodata in aceste momente. Asa ca nu-mi ramane decat sa recurg la cromoterapie. Dar si aici e o problema.  Una destul de mare. O sa intelegeti la sfarsit de ce.

Se spune ca daca esti nervos sau nelinistit trebuie sa apelezi cu incredere la portocaliu sau ruginiu. Este o nuanta care sugereaza siguranta si linistea. Ei da, dupa ele am tanjit eu intreaga viata. La care as putea adauga stabilitatea.  Mai ales in astfel de momente dificile.

Daca sunteti bantuit de ganduri negative – galbenul este culoarea predilecta pentru a fi mai destins si pentru a gandi pozitiv, avand un efect calmant asupra mentalului. Galbenul este cea mai vesela culoare din tot spectrul si semnifica perseverenta, curaj, atentie si generozitate. Deci e clar, pentru a alunga gandurile negative ce nu ma lasa sa ma relaxez nici macar o clipa am nevoie de asa ceva:

Sau poate mai degraba de asa ceva?!!!

Fuge micuta asta cu viteza luminii, cand sa mai ai timp sa te mai si gandesti la ceva, la orice? 8O Si chiar reprezinta toate atuurile insirate mai sus, curaj si perseverenta daca apartine domnilor, atentie si generoziatate daca acestia o ofera doamnelor.

Daca esti surmenat(ma inscriu si la aceasta categorie), sunt indicate turcoazul si albastrul. Sunt culori care ne ajuta sa ne destindem. Nu exista elixir mai bun pentru suflet decat ridicarea privirii catre albastrul cerului. Este culoarea aspiratiilor inalte( asa cum  aspir spre o vacanta permanenta), a libertatii launtrice, a calmului, a iubirii altruiste, lipsite de gelozie si posesivitate(exista asa ceva?). Ador albastrul, mai ales cel al oceanului. Pacific de preferat. :P

Culoarea verde destinde  considerabil  atat fizicul, cat si psihicul. Ea ne permite sa  echilibram structura somatica cu cea psihica si face posibila o rapida diminuare a stresului. Cu alte cuvinte avem nevoie de verde ca de aer, stiind ca stresul este boala secolelor 20, 21, 22..

Daca ne lipseste energia suntem sfatuiti sa apelam cu mare incredere la rosu. Pentru a ne armoniza chi-ul care circula in corpul nostru avem nevoie sa fim stimulati printr-o culoare excitanta, asa cum este rosul.

Si special pentru Delia:

Personal as inclina spre asa ceva(si prim planul si ce se observa in fundal)

Sunteti suparat si stresat? Simtiti nevoia sa vedeti “viata in roz”? Rozul, folosit impreuna cu o alta culoare, cum ar fi albul, ajuta la indepartarea stresului.

Albul este simbolul tineretii si al frumusetii eterne. Albul florilor de primavara este un adevarat izvor de pace, liniste si puritate spirituala.

Culoarea indigo este un foarte bun eliberator mental si un factor extraordinar de rafinare, care permite un control profund la nivel psihic si subtil.

Si special pentru Dragos, mult discutata si controversata flacara violet:

La o scurta trecere in revista a tuturor indicatiilor pe care le au culorile, se desprinde o concluzie unica, totala, de necontestat, fiind si suparata si nelinistita, si lipsita de energie si bantuita de ganduri negative, am nevoie urgent de o terapie. Iar  medicul mi-a prescris reteta ideala: o noua vacanta. :P :)

Care este starea sufleteasca pe care o incercati in acest moment(cand cititi acest material) si care credeti ca este culoarea care  se potriveste cel mai bine personalitatii voastre?

Dar mai presus de ele, ceea ce ma inspira cu adevarat sunt gandurile voastre, opiniile expuse zilnic, intr-un mod original, de  prietenii acestui blog. Ieri, un premiu deosebit ne-a fost oferit(mie si lui Dragos) de  Grapefruits , Spacedust, Paul, Addicted, Chocolatfollie si Un nou sens iar azi ma grabesc sa-l impart cu toti cei din blogroll, dar si cu Diana, Andreea, Nora si Lusio(chiar daca nu au inca blog).

Pe voi ce va inspira? Cine  va coloreaza vietile?

Motto:  Reporter: „How did you find America, John?”

John: „Turn left at Greenland”

Un articol „3 in 1”

1. Explicatia motto-ului.

Dialogul cu pricina l-am auzit pentru prima data reprodus de Florian Pittis la „Poezia muzicii tinere”, in urma cu multi ani. Când componentii grupului Beatles au ajuns prima data in America, in 1964, au fost perceputi de reporterii locali ca niste pustani si, intr-un acces paternalist, reporterii cu pricina au simtit nevoia sa ii mângâie usor pe crestet (cum ar veni) si sa le puna intrebari tâmpite. Numai ca nu stiau cu cine au de-a face….Si ceilalti (Paul, Ringo, George) au dat raspunsuri ironice, dar ne indepartam de subiect. Raspunsul din motto apartine lui John Lennon si pentru mine are doua semnificatii. Prima e apropiata de sintagma „oul lui Columb” si inseamna sa faci un lucru pe care oricine il poate face, dar exista un numar infim de oameni carora le trece prin cap asa ceva. Sau care au curaj pentru asa ceva. Iar a doua – cum sa dai un raspuns ironic, scurt si spumos unei intrebari care se vrea smechera. In cazul acestui articol ne vom ocupa de prima semnificatie – „just do it”.

2. Preambul

Acum ceva vreme eram la un party in casa unei prietene, Ofelia. Motivul teoretic era ziua sotului ei, dar la Ofelia nu era nevoie de motive; tot timpul era câte un party, mereu avea tot felul de prieteni in jurul ei. La un moment dat se deschide usa si apare un grup mai aparte: 3 baieti si o fata. Era vara. Fata era blonda, imbracata in niste pantaloni strâmti albi (cred ca de in) si o bluza alba. Purta sandale. Iar ochii….multa vreme mi-a fost greu sa-i uit, desi atunci i-am vazut prima si ultima data. Un cenusiu-albastru metalic, de obersturmbannführer  SS. Efectiv simteai ca-ti ard retina daca-i priveai in mod direct, ba chiar iti aparea din senin un gust metalic. S-au asezat discret intr-un colt si au inceput sa povesteasca de-ale lor. La un moment dat, intâmplator, m-am asezat lânga ei. Grupul dadea dovada de o coeziune interna foarte puternica, dar de nedefinit. Nimeni nu parea sa aiba in mod clar vreo legatura diferita, intre ei domnea o buna intelegere omogena si ingrozitor de nefireasca. Iar fata…fata nu parea sa apartina vreunuia din ei in mod cert. Era una de-a lor si o tratau ca atare. Erau practicanti de sporturi pe care le-am putea cataloga ciudate, faceau parasutism, diving….nu e asa simplu. Si n-o faceau din când in când, asta era modul lor de viata. Ea era singura dintre ei care mai avea o experienta in plus la activ: mersese cu picioarele goale pe carbuni incinsi. Firma la care lucra pregatise un fel de team building care includea si aceasta proba iar ea, impreuna cu foarte putini colegi, se oferisera sa faca acest act de curaj. Restul colegilor, oripilati, n-au facut altceva decât sa priveasca de la minimum 10 metri distanta. Instantaneu m-am uitat la picioarele ei. Imi era cu neputinta sa cred ca niste picioare atât de mici, delicate si perfecte, cu unghiile pictate de natura intr-un roz atât de copilaresc, au putut fi supuse unui asemenea supliciu fara nicio urma vizibila. La un moment dat a inceput un blues. Reusind sa-mi depasesc timiditatea, am invitat-o la dans. A acceptat. Nicio tensiune. Se misca perfect. Am intrebat-o daca e adevarat ce a povestit, daca a mers pe carbuni aprinsi. Da, desigur, dar nu e nicio filozofie, „just do it”. Bine, dar…a facut vreo pregatire psihologica inainte? A alergat pe carbuni sau s-a deplasat lent? Erau chiar incandescenti carbunii? Uite ce, mi-a spus, in felul asta n-ai sa reusesti niciodata. Pui prea multe intrebari. Evident, observatia cu pricina mi-a turnat plumb in picioare. Vezi ca nu esti pe ritm, m-a taxat la un moment dat, ceea ce m-a derutat si mai mult; nici nu stiam ca trebuie sa am un ritm, era un blues! Sau nu era blues?!?!? Am asteptat finalul izbavitor cu o dorinta mai mare decât a unui boxer in corzi.

La fel de nebagat in seama cum venise, grupul a plecat dupa putina vreme. Am intrebat-o pe Ofelia cine sunt. A!, niste prieteni de-ai mei. Niste ciudati, stii cum sunt toti prietenii mei…Stiam. Ca doar si eu eram un prieten de-al Ofeliei….

Vremea a trecut. La un moment dat insa mi-am amintit de ideea cu carbunii aprinsi. Am intrebat-o pe Ofelia pe unde mai sunt prietenii ei. Nu puteau fi contactati. Faceau alpinism pe undeva prin Africa….Dupa inca o perioada, toate contactele disparusera. Nu mai puteau fi gasiti.

3. Si ca sa fim totusi on-topic,

Ei bine, pâna in acest moment n-am reusit sa merg pe carbuni aprinsi. Dar am incercat sa contactez persoane care au facut-o si n-am reusit nici asta. Parca au intrat cu totii in pamânt.

Intr-un articol precedent imi manifestasem incântarea pe care am avut-o atunci când am observat ca, interesat fiind de un subiect, Universul „comploteaza” sa-ti aduca informatiile.

Nu si de data asta.

Omul se naste de la mama natura cu doua frici, mari si late: frica de inaltime si frica de zgomot. Celelalte frici, printre care si frica de foc, sunt induse fie prin experienta directa, fie prin mesajele repetate ale parintilor care reusesc sa-ti patrunda in subconstient. Dar in majoritatea covârsitoare a cazurilor e vorba de experienta directa, pentru ca imi e greu sa cred ca exista vreo persoana care sa nu se fi ars intr-un mod mai mult sau mai putin neplacut.

Cu toate ca fricile initiale „se vindeca” destul de repede (mai putin cazurile relativ patologice), una din cele mai acerbe frici ramâne cea legata de foc. Si totusi exista oameni care forteaza limitele si in acest caz. De la incercari (sa le zicem) soft precum cele de la team-building, pâna la experienta „hard” a calugarului budist Thich Quang, anumiti indivizi vor sa demonstreze ca si aceasta frica poate fi invinsa. Ce-i impinge oare sa faca acest lucru (evident, vorbim aici de experiente autoimpuse)? Si cum se explica ceea ce se intâmpla atunci când mergi pe carbuni incinsi? E vorba de mult laudata si neinteleasa „gândire pozitiva” sau e vorba de o explicatie 100% stiintifica? De ce unii din „temerari” se ard si altii nu? E ceva care are legatura cu modul de gândire sau exista o explicatie de natura fizica?

Trebuie sa mentionez ca n-am gasit o opinie „asa si-asa”. Taberele ori se ignora reciproc, ori se persifleaza.

Sa dam cuvântul unora din cei care au studiat problema. Si incercam sa luam exemple din ambele parti, pentru o mai justa judecata.

In „Biologia credintei”, Bruce Lipton e convins: energia gândurilor sta la baza faptului ca poti merge pe carbuni incinsi fara sa te arzi. „Gândurile – energia mintii – influenteaza direct modul in care creierul fizic controleaza fiziologia corpului”. Cei care isi directioneaza gândurile in mod corect nu se ard, iar „ezitantii’ se ard. Bruce da si un citat relevant din Henry Ford: „Daca crezi ca poti, sau daca crezi ca nu poti….ai dreptate”.

Intreaga carte a lui Bruce, perfect argumentata in mod logic, converge catre suprematia energiei (deci a gândului) asupra materiei (deci a corpului). Mecanismele de semnalizare energetica – zice el – sunt de o suta de ori mai eficiente in transmiterea informatiei din mediu decât semnalele fizice, cum ar fi neurotransmitatorii.  In plus…daca stii cum sa gândesti, atunci se formeaza un strat energetic protector intre corp si mediu care te fereste de riscul arsurilor.

Bruce Lipton nu vorbeste din proprie experienta in legatura cu mersul pe carbuni incinsi, ci din a altora.

„Aiureli!”, sare Michael Shermer din „De ce cred oamenii in bazaconii”. Gândurile n-au nicio treaba, e vorba de un fenomen pur fizic si destul de simplu (am observat in mai multe rânduri asta, se tot accentueaza faptul ca toate explicatiile sunt „simple”, pentru a lua cât mai mult in derâdere „adversarul”, pe principiul „pai astia nu sunt in stare nici macar sa inteleaga chestii elementare, ce pretentii sa mai avem de la ei?”). In seara zilei de 16 mai 1996 el chiar a facut-o, a calcat cu picioarele goale pe carbuni incinsi in cadrul unei emisiuni. Inainte de asta primise insa asigurari de la Bernard Leikind, specialist in fizica plasmei (care si el a mers cu picioarele goale pe carbuni incinsi) ca nu are ce sa i se intâmple, chiar daca temperatura in mijlocul carbunilor e de 400 de grade Celsius (dar se poate ajunge si la 1.000 grade Celsius). De ce? Carbunii au o conductivitate termica relativ scazuta si, daca parcurgi distanta suficient de repede (el a parcurs-o in 3 secunde), nu patesti nimic. De când incepi si pâna la final trebuie sa fii in permanenta miscare. E ca si in cazul unei prajituri in forma de metal abia scoasa din cuptor – daca atingi prajitura, care are conductivitate scazuta, nu te arzi; daca atingi forma de metal insa….

O alta explicatie stiintifica are la baza stratul izolator dintre corp si carbune produs de efectul Leidenfrost (mai multe aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Leidenfrost_effect). Apoi, trebuie avut grija cum e facut „patul de carbuni”. In principiu, inainte de experiment, carbunii sunt acoperiti cu cenusa (iar cenusa e un izolator termic). In plus, carbunii au forma neregulata, contactul cu talpa facându-se pe o suprafata mica.

Deci Michael a facut-o fara sa psalmodieze, fara sa mediteze si fara alte chestii de genul acesta intrucât, zice el si o tot repeta, mersul pe carbuni incinsi n-are legatura cu puterea mintii.

„Just do it”

DAR – ma intreb si va intreb – faptul ca reusesti sa depasesti o asemenea bariera psihologica si risti sa-ti infrunti una din cele mai grozave temeri, nu e suficient sa se numeasca „gândire pozitiva”? Adica de ce trebuie persiflat un asemenea act de vointa doar pentru ca poate fi explicat, eventual, prin „fizica simpla”? De ce trebuie ironizat cineva doar pentru ca abordeaza aceeasi problema pe alta cale? Ce a facut Bernard cu Michael nu e tot un fel de „pregatire psihologica”, asa cum fac instructorii cu elevii lor atunci când le vorbesc de puterea gândirii pozitive? Ar mai fi mers Michael pe carbuni incinsi daca Bernard nu i-ar fi explicat „pe limba lui” cum stau lucrurile? Ma indoiesc!

Sa-l lasam pe Michael Shermer sa ne explice el cum e cu fachirii si team-building-urile. O experienta insa ca a lui Thich Quang n-are cum s-o explice prin niciun fel de fizica, fie ea simpla sau complicata.

0 Concluzii

Dupa cum vedeti, acest articol e compus din mai multe parti, astfel incât sa vorbiti on-topic aproape indiferent de subiect. Despre muzica. Despre petreceri. Despre sporturi extreme. Adica despre orice sport, având in vedere ca, in lumea de azi, trecerea pe zebra, pe verde, a ajuns un fel de sport extrem. Sau….puteti sa alegeti sa nu vorbiti deloc.

Dar mi-ar placea sa stiu daca a existat in viata voastra un anume eveniment care v-a marcat. Ceva ce erati convinsi ca nu puteti face si pâna la urma ati facut.

Fire Walk with Me (Questions In a World of Blue)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zCV_kTjuguQ]

Autor: Dragos