Luna aceasta se implinesc 4 ani de cand am facut primi pasi timizi in blogosfera.

De fapt, totul  a inceput prin toamna lui 2006 cand am intrat pentru prima data pe blogurile de fotbal ale gsp-ului. Pe atunci eram pasionata de sportul rege si citeam cu nesat orice articol aparea pe site-ul respectivului ziar. Iar comentariile aferente mi-au starnit curiozitatea si interesul dintr-un sigur motiv: pasiunea pusa in ele, uneori dusa la absurd, care genera o violenta a limbajului greu de imaginat si tolerat. Ma uitam efectiv ca la un spectacol, grotesc pe alocuri, dar care impresiona prin arsenalul aruncat in joc de combatanti. De cele mai multe ori, lupta de idei condusa excelent de persoane de o inteligenta si umor rar intalnite de mine degenera in jigniri si injurii nedemne pentru astfel de minti luminate. Si atunci, in plin razboi stelisto-dinamovist(nu uitati ca totul se petrecea in 2006, cele doua echipe erau inca la putere in fotbalul romanesc, provincia nu-si incepuse inca ascensiunea in Liga 1), printre tunuri si baionete, un gand funebru mi-a incoltit in minte: de ce nu as fi si eu parte integranta a acestui nemilos razboi? Oh, cat mi-ar fi placut…dar repede am realizat ca nici macar nu stiu sa scriu pe bloguri, d-apai sa ma iau la tranta cu adversari de asemenea calibru. Si am ramas un simplu spectator,  urmarind fiecare discutie si cunoscand in acest fel extrem de bine taberele beligerante. Stiam fiecare nick in parte, cat poate si ce poate. Si ma distram, ma delectam cu parerile lor, gandindu-ma ca niciodata nu voi fi in stare sa insir pe o foaie virtuala mai mult de doua fraze. Abia in primavara lui 2007 mi-am luat inima-n dinti si am lasat un prim comment pe un articol semnat chiar de redactorul sef al respectivei publicatii. Lasat e un fel de-a spune, din ratiuni care-mi scapa si acum, acel post al meu nu a aparut niciodata. Dar ce mai conta, imi gasisem curajul necesar si nimic nu ma mai putea opri. Au urmat zeci de batalii cu inamicii dinamovisti, rapidisti, ceferisti, din care am iesit de multe ori sifonata, dar distractia a fost de fiecare data la cote maxime. Mai ales ca semnam  cu nick neutru, nimeni nu stia ca in spatele acestuia se afla o fata. Nopti nedormite la calculator, tone de cafele dimineata pentru a putea face fata la job, si iata cum o alta dependenta se prefigura la orizont: cofeina.

Nice nu a fost mereu o postatoare blanda, surazatoare, inteleapta sau impaciuitoare.  Dimpotriva, fotbalul scoate tot ce e mai rau din oameni si nici eu nu am fost crutata de efectele sale nocive, nu de putine ori am  comis erori si poate am jignit oameni nevinovati. Am fost nedreapta si m-am comportat ca un copil razgaiat. Se presupune ca am avut 3 ani la dispozitie pentru a-mi consuma intreaga doza de agresivitate, rautate sau orgoliu. Pentru a ajunge aici…

In afara de blogging, dupa cum deja ati aflat, sunt pasionata de calatorii in tari europene si orase medievale, de inot si shopping. :wub:

Care sunt hobby-urile voastre?

Autori: Christopher Buckley & John Tierney

Editura Humanitas, 2008

Ori de cate ori citesc o carte fenomenala ma cuprinde disperarea. Nu de alta, dar undeva intre oasele craniului imi incoltise ideea ca as putea scrie si eu una. O carte care sa fie mai buna decat toate gogoritele lui Coelho, Castaneda si Dan Brown la un loc. O carte care sa-mi asigure un trai linistit, altfel incat sa-mi pot vedea de culesul de macese din micropadurea mea de salcami fara grija zilei de maine.

Numai ca vine cate una de asta, de lesini de ras citind-o, de trebuie sa faci pauze din minut in minut ca sa-ti relaxezi muschii pe care nu-i ai la burta, care-ti taie orice pofta de viata si de creatie. Caci ce-ti mai ramane tie de spus lumii dupa asa ceva? Ce rost mai are sa faci filme dupa ce deja au fost realizate “Parfum de femeie”, “Casa spiritelor”, “Diavolul se imbraca de la Prada” sau “Ultimul samurai”? Cum sa mai compui blues dupa “Lady in red” sau hard rock dupa “Thunderstruck”? Ce rost mai are sa te uiti la fotbal dupa finala din 2005 dintre Liverpool si AC Milan? Cum ai mai putea inventa un serial de comedie dupa “Seinfeld”?

Ei bine…un broker ratat  si bautor profesionist se duce sa se reculeaga intr-o manastire si se calugareste, devenind fratele Mog. Abatia Cana se afla insa intr-o stare financiara deplorabila, produce un vin pe care nu l-ar bea nici cel mai inrait betiv, chiar daca ar ramane cu el singur pe o insula pustie, iar abatele incearca prin toate mijloacele mai mult sau mai putin legale sa o salveze. Pe abatie adica. Intamplarile rezultate din obsesia abatelui pentru literatura motivationala (stiti care, aia care iti spune cum sa ai succes in sapte pasi simpli, cum sa castigi bani in patru pasi si mai simpli si cum sa provoci universul sa lucreze pentru tine in timp ce tu iti faci somnul de frumusete) si reflexele de broker renascut ale fratelui Mog, care vede in coincidentele dintre ceea ce el citeste din carticica de rugaciuni si fluctuatiile pietei sfaturile divinitatii, scot pentru moment manastirea din impas si o imping catre culmile imbogatirii. Si, cu cat abatia Cana se imbogateste mai mult, cu atat mai repede se apropie de dezastrul total. Un control de la Vatican, precum si faptul ca ‘afacerea’ intra in atentia FBI, complica lucrurile teribil, spre amuzamentul cititorilor. Oare ce se va intampla cu sfaturile provenite din ceruri si cum le va pune fratele Mog in practica? Dar cu literatura motivationala, care reusise sa goneasca mai toate cartile sfinte din bibliotecile calugarilor? Ar putea exista macar un armistitiu intre credinta adevarata, imbogatire si pozitivismul agresiv?

Autorilor Christopher Buckley (republican convins, fost consilier al lui George Bush, editorialist la Forbes) si John Tierney (ziarist la New York Times) le reuseste efectiv totul. Iau in deradere literatura motivationala fara sa o combata cu rautate, fara sa o jigneasca, ci cu umor desavarsit. Fac misto de lucruri sfinte fara sa ofenseze nici pe cel mai ortodox dintre catolici (desigur, presupunand ca respectivul are simtul umorului macar in stadiu de embrion). O carte care combate caloriile.

Cred ca acum ar trebui sa va intreb ce parere aveti despre literatura motivationala….fir-ar ea sa fie….

Unul tot trebuie sa piarda…

[youtube _0478LVveYs]

“Umorul nu este o stare de spirit ci un fel de a privi lumea” Ludwig Wittgenstein

Este o certitudine, ne place umorul si adoram sa  radem. Poate pentru ca in acele clipe simtim ca traim cu adevarat.  Sau pentru ca in astfel de momente suntem capabili sa vedem viata cu alti ochi, capatam incredere in noi insine si devenim mai optimisti. Simtul umorului a devenit o trasatura de caracter in functie de care etichetam oamenii si tragem anumite concluzii. Cautam sa ne inconjuram de persoane care il poseda, mai ales in conditiile in care noua ne cam lipseste.  Studiile de psihologie au demonstrat ca oamenilor cu simtul umorului le este mult mai usor sa socializeze.  Folosit in doze moderate, fara exagerare, ironie sau sarcasm,  umorul face minuni, destinzand o atmosfera incarcata si ajutandu-ne sa ne relaxam. Tot prin umor ne  putem dovedi superioritatea fata de celalalt fara sa jignim sau putem stinge un conflict.

Va place sa faceti  glume sau sa va tachinati prietenii? V-ati gandit vreodata ce tip de umor aveti?  Eu recunosc ca nu(pana ieri), de aceea am cautat principalele tipuri  de umor si le-am gasit aici:

1. Umorul-deradere apartine acelor persoane care au tendinta de a nu lua lucrurile prea in serios si uneori nici pe ceilalti sau nici propria persoana. Persoanele inzestrate cu un astfel de umor interactioneaza usor cu ceilalti pentru ca au o viziune foarte colorata asupra vietii. Stiu sa redea stralucire vietii cand aceastea este prea fada. Intotdeauna vad partea plina a paharului. Nu vad viata doar in alb si negru, ci in mii de culori. Stiu sa ia partea usoara a lucrurilor si-si mentin echilibrul cand totul este haotic in jurul lor. Aceste persoane sunt foarte optimiste si debordeaza de viata si voie buna. Orice noua problema sau provocare este privita prin prisma unei atitudini pozitive: “Daca tot avem o singura viata, de ce sa ne-o petrecem in griji?”. Aceste persoane nu au nevoie de altcineva pentru a le binedispune, isi sunt suficiente. Chiar si atunci cand nu-si exteriorizeaza veselia, fiti sigure ca tot rad…in sine.

2.Umorul-depreciere – Exista persoane care vor sa fie amuzante cu orice pret si in permanenta pe placul celorlalti. Din dorinta de a fi starni rasul si aprecierea celor din jur, aceste persoane risca sa se depersonalizeze. In acele momente nu mai sunt ele insele. Sunt ele, dar incercand sa-i amuze pe ceilalti. Aceste persoane sunt genul bufon, dispuse sa faca din propria persoana calul de bataie al targului. Putin umor de acest gen nu strica, dar o cantitate prea mare poate duce la scaderea increderii in sine, la anxietate sau chiar la depresii cronice. In timp, si ceilalti isi pot pierd respectul pentru ele.

3.Umorul debordant – Ce poate fi mai reconfortant decat sa ai astfel de persoane in preajma? Sunt sarmante, spun lucruri cu adevarat amuzante, te fac sa razi din toata inima, au un talent deosebit de a spune glume si bancuri, aduc buna dispozitie, elibereaza tensiuni si starnesc lacrimi…de ras. Au un umor autentic, sunt mereu originali, mereu surprind prin spontaneitate si prin spiritul lor ludic. Sunt persoane deschise, cu picioarele pe pamant, intelegatoare, stiu sa faca haz de necaz, sunt capabile sa rada nu numai de ceilalti, dar si de ele insele. Percep propriile greseli drept instructive. Rad de ele, iar data viitoare le evita. Ironia lor nu jigneste pentru ca nu este de prost gust. Stiu cand si cum sa-si scoata umorul la atac.

4.Umorul sarcastic – acest tip de umor poate fi agresiv cand este impins spre extreme. De cele mai multe ori, persoanele cu acest tip de umor se folosesc de critici, de cuvinte dure, de tachinari si de sarcasm intr-un mod abuziv. Pentru a atrage atentia celor din jur, au tendinta de a trece peste vointa si sentimente. Sunt capabile sa povesteasca intimitatile unui prieten fara nicio jena, doar pentru a starni admiratia unui alt prieten. Si pentru a iesi in evidenta… Atunci cand sunt trase la raspundere pentru vorbele lor, nu isi asuma responsabilitate pentru cele spuse si au o atitudine defensiva: “Te-ai suparat? A fost doar o gluma”, cam asa suna replica lor. Au tendinta de a-i subestima in permanenta pe ceilalti si a se supraaprecia pe sine. Rad de celelalte persoane, dar nu si de ele insele. Cand sunt atacati prin propriile arme, dau inapoi. Percepute la inceput drept persoane foarte sociabile, in timp, cei care ii cunosc foarte bine, ii evita.

Trecand in evidenta cele patru tipuri de umor am constatat cu oarecare nedumerire ca nu ma incadrez in nici unul. In concluzie, nu am pic de umor.  Stabilind acest lucru, nu-mi ramane decat sa trec la treaba si sa caut persoane spontane, inzestrate cu mult umor. :)

Voi unde va plasati, in care din cele patru categorii? Cat de important este umorul pentru voi, in general in viata, si in special ca trasatura pe care trebuie s-o posede partenerul?