Taking Chance
HBO Films
16 ianuarie 2009
Cu: Kavin Bacon
(LtCol Michael Strobl)
Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.
Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.
The Messenger
Regia: Oren Moverman
2009
Cu: Woody Harrelson, Ben Foster
„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.
Un soldat erou si un ofiter necombatant formeaza o echipa. Misiunea lor este de a anunta rudele cele mai apropiate de moartea prietenilor, sotilor, copiilor. Ca primitor al vestii simti cum ti se prabuseste lumea interioara, cum ti se inmoaie genunchii, ca nu mai ai aer, ca te lasa viscerele. Dar iti revii destul de repede si te apuca revolta generala: de ce mie mi s-a intâmplat asta, de ce el a trebuit sa moara, de ce exista atâta nedreptate pe pamânt si ofiterii astia ce cauta la poarta mea in loc sa fie pe front? Uiti ca nu trebuie sa tragi in mesager, uiti ca trebuie sa fii civilizat, uiti ca durerea ta e personala si asa trebuie sa ramâna. Ii scuipi, ii iei la palme, le reprosezi totul. Totul! O persoana insa reactioneaza diferit. De ce oare?
Cei care i-au incredintat aceasta misiune soldatului in perioada lui de „refacere” s-au inselat crezând ca a anunta rudele despre tragediile lor e mai usor din punct de vedere sufletesc decât in luptele de guerilla din desertul irakian. Trebuie sa ai un spirit extrem de puternic, sa respecti un cod si sa te abtii de la a face „concesii” celor care primesc vestea. Prezentarea trebuie sa fie impecabila iar atitudinea trebuie sa fie martiala si cât se poate de distanta, fara a induce insa sentimentul de nepasare. Ca mesager, nu trebuie decât sa anunti. Mai departe exista o echipa de ajutor care se va ocupa ca rudele sa primeasca intreaga asistenta de care e nevoie pentru a trece peste acest groaznic eveniment. Dar mesagerii…sunt si ei oameni, nu roboti. Oricât ar incerca, le e imposibil sa nu se implice emotional, sa nu se invinovateasca de fapte pe care le-au facut in momente de cumpana sau de momente in care considera ca au fost lasi.
Dou filme in care nu e vorba ca unii sunt rai si altii sunt buni, nu poti defini personajele in „negative” si „pozitive”. Doua filme in care ne confruntam cu noi insine si modul in care ne definesc reactiile pe care le avem.
Mereu am fost impresionat de demnitatea cu care americanii stiu sa-si poarte durerea. Initial am vazut-o descrisa in filme si nu aveam de unde sa stiu daca asa se intâmpla si in viata reala. Atentatele de la 11 septembrie 2001 m-au convins insa: americanii sunt demni chiar si in momentele cele mai atroce. Cu mici exceptii. De unde oare au aceasta forta interna de a trece peste asemenea intâmplari?
Intotdeauna am crezut ca durerea ta trebuie sa fie a ta si atâta tot. Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima. In particular insa (si asta inseamna, din punctul meu de vedere, ori ca esti singur, ori in cercul tau de prieteni intimi sau de rude pe care le simti apropiate), te poti descatusa. Nu e nimic rusinos in a plânge. Prin momentele dificile pe care le-am avut in viata, asa am incercat sa trec. Uneori am reusit. Alteori…
Voi … cum va manifestati durerea?
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JjD4eWEUgMM]
The Messenger l-am vazut si eu si este destul de impresionant. :) O sa-l incerc si pe celalalt.
Cat despre durere..Sunt de acord cu ce spui: “Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima”. Si eu de obicei ma retrag, muzica si somnul sunt singurii prieteni din acel moment. Dar cum prietenii adevarati isi dau seama cand nu sunt in apele mele, pana la urma trebuie sa ies din carapace si sa-i lasa sa-mi fie alaturi.
Hai sa-ti spun un secret. Uneori cand inchid ochii ma vad plangand la capatul unui catafalc si o durere imensa imi sfasie inima. Ma intristez si incerc sa alung acesta imagine.
Nu stiu cum as reactiona in fata durerii … Este si asa prea mult sa ma gandesc.
@ Alexandra, inteleg…bine, important e sa nu se bage ei peste tine, daca iesi tu din carapace in fata prietenilor apropiati e in regula. Sunt oameni care te inteleg.
Sa stii ca si Taking Chance merita vazut.
@ Nora, cam tulburator….Sper sa nu ai parte de asa ceva, daca ma gândesc la ce ai vrut tu sa spui.
Bine, oricum socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea din târg. Vedem atunci cum reactionam si se poate intâmpla sa fie diferit de ce ne-am propus.
Si cand nu ai “cui” ce faci? cand nu mai poti sa tii tot in tine ce faci?
@ Black Angel, a fost un subiect asemanator pe blogul tau la un moment dat….E o chestiune de alegere, fiecare isi poarta crucea asa cum intelege ca trebuie sa o faca. Când nu mai poti sa tii in tine…cedezi. Se intâmpla. Asta e.
oo pe blogul meu?….. mo ma duc sa vad :)))
aha…. cred ca e mai bine…. cand nu ai o cruce … sau cand nu existi :))
@ Black Angel, optimismul tau ma scoate din sarite :-) :-) :-)
pai nu? =)) unde mai gasesti tu unu ca mine? :))
Poate de aceea imi plac mie romanele englezesti, Galsworthy. Ai mare dreptate Dragos, dar e si o chestie de educatie.
Buna si intrebarea lui Black Angel: Si cand nu ai “cui” ce faci? Eu cel putin sunt foarte pretentioasa in astfel de alegeri. Tii pana gasesti cui. Apoi s-ar putea sa te fii inselat. Sau rabufnesti in fata cui nu te asteptai si constati ca s-a meritat.
eu cum imi manifest durerea?depinde ce durere..daca te referi la cea fizica,atunci tip,urlu,daca te referi la cea sufleteasca,atunci astept seara sa ma retrag in camera mea,sting lumina,si plang…
1. Trebuie să văd filmele. Le-ai descris superb!
2. Plâng. Atât. Nu mă răzbun pe alții. Nu îi rănesc pe „mesageri” . Doar eu cu mine.
Nu am vazut niciunul din aceste filme…dar „The Messenger” il voi vedea cu siguranta. Avand o varstra foarte frageda sa zic asa…nu cred ca am avut adevarate momente dificile asa cum probabil ai avut tu, nu am idee cum as reactiona probabil pe moment mi-as cam pierde controlul daca ar fi vorba sa pateasca ceva o persoana draga, insa daca ar fi probleme cu alte interese, care sa nu implice sanatatea, cred ca as lua-o de la capat si as incerca sa ”gandesc la rece”.Iar nervii mi descarc plangand, cam totimpu si asta pentru a nu face ceva ca mai apoi sa regret…
Nu cred ca rezolvi nimic daca tii totul in tine, e important sa te descarci, iar modalitati exista, fie plangi pana nu mai ai lacrimi, fie iti suni toti prietenii si stai cu ei ore intregi la telefon pana uiti cat de cat de suparare, fie scrii pe blog. Acum depinde si cine/ce ti-a provocat durerea…
@ Diana, multumesc :-) , bineinteles ca e si o chestie de educatie.
Fiecare din noi ar trebui sa fim pretentiosi intr-un asemenea caz, intrucât e o problema intima.
Diana … prietenii nu sunt intotdeauna unde te astepti.
@ marrynusha, la cea sufleteasca ma refeream. Multumesc pentru raspuns.
@ Ada, multumesc :-) , iti garantez ca merita vazute, mai ales Taking Chance.
Mi se pare foarte matura atitudinea ta, din doua motive: in primul rând ca esti totusi un copil si, la o adica, te-ai putea si exterioriza (dar e bine ca n-o faci) si, in al doilea rând, ca sunt o gramada de adulti care vor musai sa-i faca partasi si pe altii la durerea lor, ceea ce mi se pare o mare tâmpenie.
@ ZuZu, multumesc :-) ! Da, stiu ca ai o vârsta frageda, cu toate astea esti foarte combatanta (asta e un compliment, sa stii :-) ).
Da…cred cai ai atitudinea corecta fata de durere.
@ Nice, pai nu e vorba sa tii in tine, ci de modul in care te descarci. Personal, daca am vreo problema, prefer sa o pastrez pentru mine, in principiu.
Dragos, depinde de problema. Uneori simti ca o poti marturisi si altcuiva, ca acea persoana va fi receptiva si chiar te va putea ajuta. Alteori, problema e atat de sensibila, incat stii precis ca cel mai bine e sa n-o spui nimanui si sa incerci s-o rezolvi singur. In principiu eu ma consult cu mama, ii spun eu tot ce am pe suflet. Astfel ma descarc. Mai nou am abordat blogoterapia. Sa stii ca functioneaza. :P Cand simt ca in mine nu gasesc suficiente raspunsuri si resurse pentru a trece peste o durere, atunci o fac publica(prietenilor foarte apropiati) . Si plang…nopti intregi.
si eu ma descarc daca plang, dar si daca vorbesc cu prietenii despre suferinta, ma ajuta
unele lucruri insa simt ca sunt doar ale mele si le tin doar pentru mine
The Meseenger este un film excelent.
Ca sa raspund la intrebarea ta, eu de obicei imi tin durerea ascunsa. dar asta e coroziv, stiu ca nu poate duce la nimic bun …
@ Nice, evident ca ma refer doar la problemele majore.
@ Lilly, pai nu e nicio rusine in a plânge, dupa cum am mai spus. Mai ales ca plânsul este utilizat si ca tehnica mistica. Dar mai bine sa nu intram prea mult in amanunte…
@ klausen1976, asa e, The Messenger e foarte bun, dar te asigur ca si “Taking Chance” e la fel de bun, daca nu mai bun.
Daca tu consideri ca a ascunde durerea e coroziv si nu duce la nimic bun, de ce ai ales calea asta? Una este sa-ti manifesti durerea in piata publica, alta sa ti-o manifesti in cadrul stric personal.
Hopa, ce aparitie bulversanta, Dragos, nu ne insotesti la un party organizat ad-hoc? :P
“Taking Chance” este tulburator de bun.
Eu pledez pentru demnitatea durerii.
Atata vreme cat voi putea plange,sunt recunoscatoare.Insa extrem de rar o fac in prezenta altora.
O strangere de mana,o imbratisare,un cuvant bun,simpla prezenta a cuiva drag sunt remedii antidurere ce ma ajuta pe mine.Si un pahar de vin.
@ Andreea, multumesc frumos pentru ca mi-ai impartasit modul in care reactionezi tu. Nu e prima data cand constat ca avem puncte de vedere apropiate.
Si…cam despre ce vin ar fi vorba?
@Dragos,de cele mai multe ori unul rosu sec.
Am gasit,de curand,o Feteasca Neagra exceptionala in acel targ de care aminteam candva.Cand nu e rosu,ma opresc la o Tamaioasa Romaneasca.
Dar fara “Lacrima lui Ovidiu”:)
@ Andreea, da, Feteasca Neagra e si una din slabiciunile mele. Stii ca filmul “Bachus” a fost inspirat dintr-un caz real (bine, evident, cazul nu a avut aproape nimic de-a face cu filmul, pe timpul lui Ceausescu nu existau ziaristi de investigatie asa cum lasa filmul sa se inteleaga) care a avut la baza o problema legata de Feteasca Neagra? Pe atunci era o raritate si cineva de la minister a observat ca exista o cantitate mult mai mare vanduta decat produsa.
Am retinut targul, multumesc pentru informatii. Intr-o zi,vom veni :-)