Joc in oglinda

lucruri-importante-in-viata

O tema mereu in actualitate, parca mai spinoasa, mai dureroasa o data cu trecerea timpului.

Oare ce ne dorim noi, oamenii, de la cei apropiati, de la cunostinte, prieteni, colegi, parinti, rude, sefi, subalterni, cititori? Ce asteptari avem de la ei? Sa fim intelesi, ascultati, sa purtam un dialog real, sa gasim raspunsuri la diverse framantari, compasiune la eventualele necazuri? Consider ca fericirea noastra depinde si de modul in care se desfasoara comunicarea cu cei din jur. Si ca una din principalele cauze ale nefericirii cronice o reprezinta lipsa unei afectiuni reale, a unui mediu in care sa te simti tu, ca persoana cu anumite pasiuni, visuri si aspiratii, ascultat, inteles, acceptat cu adevarat. Nu ai cum sa fii fericit cand stii ca esti inconjurat de oameni care nu au nimic in comun cu tine, cu modul tau de a vedea viata, de a o percepe, de a o trai.

Oare cati dintre noi mai suntem azi dispusi sa-i intelegem realmente pe cei din jur? Cat suntem dispusi sa ascultam si sa ne implicam emotional in problemele altora, sa ne bucuram pentru reusitele lor sau, dupa caz, sa ne intristam la insuccesele lor, sa ne lasam pe noi insine, macar pentru cateva clipe, pe plan secund?

Zilele trecute, Daniel afirma intr-unul din comentariile lasate pe un articol precedent ca “noi, oamenii, cand vorbim cu cineva nu facem un dialog, ci mai degraba un monolog si ca noi vorbim cu noi, totul fiind un joc in oglinda”, si tind sa-i dau dreptate. Ne place sa ne auzim vorbind. Se observa asta atat in viata de zi cu zi, cat si in blogosfera. Fiecare dintre noi cauta sa isi spuna parerea, si sa si-o impuna considerand ca doar el are dreptate sau ca doar el vede corect problema. Si este, poate, omeneste, poate este ok pana la un punct. Pana cand intervine intransigenta, nepasarea sau insensibiltatea.

Desigur, nu-i usor sa empatizezi cu ceilalti, sa te pui in situatia lor, poate nu ai chef, poate nu esti astfel construit, de aceea va intreb, voi ce purtati, ce simtiti ca (trebuie sa) purtati in offline si in online cu ceilalti, un dialog sau un monolog? Va simtiti intelesi si ascultati si la randul vostru ii intelegeti si ii ascultati pe ceilalti?

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Share

103 comentarii la “Joc in oglinda”

  1. In primul rand nu caut aprobarea nimanui, opiniile mele nu sunt chiar in concordanta cu cele generale, dar pornesc de la premisa ca sunt mult mai sanatoase decat ceea ce SE VREA a fi “normal”.
    Din fericire descopar si in unii oameni, ceea ce rezida si in mine.
    Cred ca scrisul este mai intai o forma spre a ne defini pe noi insine ca indivizi si mai apoi o cale de dialog. Asa ca e normal ca majoritatea raspunsurilor sa vina sub forma unui discurs catre sine :P.
    Altfel, da, ascult si pot intelege o multime de slabiciuni pe care nu le consider insa necesare traiului de zi cu zi. Si eu le am pe ale mele, totusi mi-e clar ca eu si lumea ne impiedicam de lucruri diferite…

    1. Putem sa ne definim in articole, nu e nevoie s-o facem si in comentarii. Eu de exemplu aici, pe blog, am propus dialogul ca forma de comunicare, unica posibila de altfel. Ma bucur cand gasesc oameni dorinici de a raspunde invitatiei mele. Ceea ce fac altii prin alte parti nu e treaba mea. Doar constat ca privesc diferit fenomenul de cativa. Desigur sunt si multi care ma aproba. Cand te tot referi la tine(nu zic de tine neaparat) e cam greu sa porti un dialog. E clar un monolog. Si eu practic asta, asa ca… Dar lucrul asta nu ma impiedica sa dezvolt subiectul si sa incerc sa-l discut cu voi.
      Totusi, te simti inteleasa? Simti ca atunci cand vorbesti, comunici? Ca mesajul tau e corect si atent receptat? Ca ceilalti se straduie sa-l perceapa cat mai bine? Ca nu intampini doar un zid? Care este mediul in care simti tu ca dialogul se poate purta la un nivel inalt(din punctul de vedere al deschiderii): in virtual, acasa cu familia, intre prieteni, cu partenerul de viata sau cu colegii?

      1. Pai comunicarea de obicei se instaureza intre un grup restrans de persoane… Pana la urma nu e nimeni dator sa fie amabil ori sa ofere intelegere… Acestea sunt lucruri la care trebuie sa te astepti de la oamenii importanti din viata ta. Si chiar si-atunci sa fii pregatit de dezamagire : )).

        Nu stiu cum functioneaza pentru altii, dar e aproape imposibil sa faci din fiecare declaratie un fapt inteles. Cel mai usor discut cu prietenii, virtual sau nu.
        Cu strainii poti comunica doar in masura in care impartasiti idei compatibile. Evident ca daca ele nu apar atunci poti sa mentionezi de un blocaj. Si in functie de dimensiunile problemei o poti percepe ca pe o aversiune, consolidezi zidul.
        Totusi sunt curioasa, ce a declansat sentimentul asta pe care il descrii?

        1. Am pornit de la declaratia lui Daniel, dintr-un comentariu de pe un articol precedent. Dar sentimentul m-a insotit toata viata si nici macar oamenii importanti de langa mine nu au reusit sa ma asculte, daramite sa ma inteleaga. Dialog real nu prea pot sa port cu nimeni. Se mai intampla, dar rar.
          Uite, chiar si curiozitatea ta e semn de inclinatie spre dialog. Nu stiu, simt ca nu am cui sa-i impartasesc bucuriile si necazurile, ca atunci cand o fac, nu sunt inteleasa, ca nu sunt pe aceeasi lungime de unda cu nimeni. Mna, in cazul meu as putea spune ca sunt prea diferita de cei din jur si nu am gasit pe nimeni care sa-mi semene catusi de putin.

          1. Eu sunt convinsa ca exista oameni care te pot intelege. Eu una m-am regasit in anumite situatii din cele pe care le-ai discutat uneori pe blog. Si mai cred ca esti o persoana sensibila careia de regula ii pasa. O trasatura de caracter care e din ce in ce mai slab regasita la semenii nostrii. Daca simti ca te copleseste lipsa de empatie a cuiva, incearca sa o neutralizezi. Adica, dupa ce ca intampini o dificultate, nu cred ca e cazul sa mai lasi si pe cineva sa o contureze…

  2. Heey! Iote și primul articol pe anul acesta :smile:
    Nice, în primul rând eu cred că sunt oameni care din cauza faptului că au pierdut busola vieții nu au răbdarea necesară să se comporte omenește, cu compasiune, considerație și respect.
    În același timp, există la nivel de grup uman o mare problemă de comunicare. Sunt oameni care în viața de zi cu zi au probleme din cauza carora suferă si, deși simt nevoia sa le imparta prin a se descarca prin cuvinte cu cineva, nu au cu cine sa faca asta.
    Oamenii astia sunt consumati de problemele lor astfel incat ei se victimizeaza si totul ajunge sa fie doar legat de ei. Daca le vei povesti ceva, vei vedea ca imediat vor adauga ca si ei sufera asa, si lor li s-a intamplat la fel sau si mai rau.

    Eu sunt genul de persoana care vorbeste si se deschide doar celor care imi sunt dragi. Chiar daca, atunci cand vreau, pot face si pe omul de societate :biggrin:
    Daca vreau sa vorbesc cu cineva care sa imi aline suferinta si sa imi dea energie sa merg mai departe, am doua prietene care ma vor ridica și din morți :cheerful:
    Cât despre mine, nu pot spune că înțeleg totdeaună, dar pot asculta la infinit…
    Și eu am doza mea de încăpătânare, numai că accept părerea altei persoane dacă îmi dovedește că are dreptate :smile:

    1. Hey, da, am amanat putin momentul pentru ca ieri am avut o indispozitie majora. :)) Dar azi am zis sa revin in forta si cu ceva mai profund, ca deh, sarbatorile au trecut. Si eu simteam nevoia de altceva…
      Cred ca ma incadrez si eu la grupul ala de care spui tu, la cei consumati de problemele lor, mai precis de lipsa de dialog real intre oameni. Eu nu simt deloc ca sunt ascultata, de intelegere nici nu se mai pune problema, in viata de zi cu zi.
      Uneori simt ca vorbesc la pereti, iar aici, pe blog, ca mesajul meu nu ajunge la cititori. Deci, clar, vina e a mea. Undeva gresesc si nu stiu unde.
      Mi se pare normal sa nu intelegi intotdeauna, dar e ok ca ii oferi omului sansa de a se descarca. Tot e ceva, nu? :))
      Care este mediul in care simti tu ca dialogul se poate purta la un nivel inalt(din punctul de vedere al deschiderii, al gradului de toleranta, de intelegere): in virtual, acasa cu familia, intre prieteni sau cu colegii?
      Esti un norocos ca ai acele doua persoane care te asculta, te incurajeaza, te inteleg orice ar fi. Eu nu am o astfel de persoana si tanjesc dupa ea. Probabil ca nu o s-o gasesc niciodata. Mi-ar placea sa am in preajma o persoana care sa-mi impartasesca pasiunile si viziunea despre viata. :ermm:

      1. Sper din suflet să găsești măcar o persoană care să te asculte și care să fie pe aceeași lungime de undă cu tine pentru a te înțelege.
        Eu cred că mesajul tău ajunge la cititorii blogului. Poate nu la toți, insă la unii sigur ajunge. Intotdeauna mi-a plăcut să ajut oamenii, atunci cand am putut si am avut ocazia. Iar daca e vorba de ascultat, atunci sunt numai urechi :smile:
        Da, așa este: sunt foarte norocos. Contează foarte mult să ai câteva persoane alături de care să te simți bine și care să îți încarce bateriile când sunt descărcate. Eu am facut curatenie intre oamenii din viața mea și de ceva vreme i-am păstrat aproape pe cei care îmi fac bine :smile:

        Dialogul se poate purta oriunde, oricând, despre orice. Însă doar cu anumite persoane. Un dialog de la suflet la suflet și care să provoace schimburi reptate de zambete se face numai atunci cand cele două persoane vibreaza la fel.

        1. Multumesc mult, Marin, dar nu cred ca exista asa ceva. Poate sunt eu prea diferita de restul, poate prea pretentioasa. Da, asta vreau, pe cineva care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine. :biggrin: N-ai sa vezi. :))
          Sa stii ca ai dreptate in legatura cu acel dialog, acum imi dau seama ca au existat si in viata mea astfel de persoane, dar din varii motive m-au parasit.
          Stii, poate nu intamplator cele doua persoane din viata ta sunt femei.Se spune ca noi suntem ceva mai empatice. Rar am intalnit barbati cu aceasta calitate. :dizzy:

          1. Buna dimineața! Nu cred că ești atât de pretențioasă de restul lumii. Sau/și prea diferită. Poate că nu ești între oamenii care trebuie. Poate încă nu ai găsit un grup de persoane care să se muleze pe felul tău de a vedea lumea. :smile:
            Din punctul meu de vedere, acela este adevaratul dialog dintre două persoane. Unii poate se vor intoarce și cu siguranță se vor ivi alții.
            Nu știu, Nice. Poate ai dreptate- femeile sunt mai empatice. Singurul lucru pe care îl știu și l-am mai scris aici este că am avut în ultimii 7-8 ani relații excelente cu femeile (îmi este foarte ușor să comunic cu unele dintre ele).

            1. Neata, Marin, nu stiu ce sa zic cu femeile, cele din jurul meu sunt interesate doar de barfa si chestiuni de familie. Si sunt foarte centrate pe ele insele. Nu zic de cele din blogosfera, care si ele au alte pasiuni si alte preferinte. Perioada asta de iarna, cu sarbatorile, mi-a dat ocazia sa realizez acest lucru.
              Pe de o parte, un mare entuziasm pe aici, prin blogosfera, fata de tot ce inseamna sarbatoare, si un gol imens in sufletul meu si o detasare imensa fata de tot de implica ele. O lipsa totala a emotiei.
              Desigur ca am scris, desigur ca am incercat, dar nu am putut. Nu am simtit. :face: In prezent ma simt astfel :alien:

  3. Aş minţi dac-aş spune că mă simt înţeles. Dar pe de o parte mi se pare normal, fiindcă mă învîrt în sfere pe care ceilalţi pur şi simplu nu au curajul – ca să nu spun capabilitatea – să le atingă. Şi atunci cînd ceva aruncă o umbră mare şi întunecată asupra lucrurilor de zi cu zi, intervine “poziţia struţului” şi mă trezesc într-o linişte deplină.

    Însă, cu toată răceala de care sînt înconjurat, nu am cedat încă şi mă lupt să cred că oamenii încă mai au în ei acel “ceva” care-i deosebeşte de restul vieţuitoarelor. Şi fac tot posibilul să-i ascult, să-i înţeleg şi să-i ajut, atît cît şi cum pot. Cu puţinele mele puteri, caut să aduc bucurie celor dragi, celor din jur, într-un efort Don-Quijotesc de a crea o lume mai bună.

    Aşadar, n-aş şti să spun concret dacă e un monolog, un dialog, sau o introspecţie cu glas tare în public. E ceva, o existenţă efemeră în mijlocul altor existenţe efemere.

    1. Eu zic ca e mare lucru sa incerci sa aduci un strop de bucurie in vietile celorlalti. Sunt putini care incearca asta, in primul rand pentru ca ei sunt nefericiti… E greu sa fii generos cand sufletul ti-e trist si gol. Traim printre oameni, dar ne lipseste umanitatea. De fapt, nu stiu daca ne-a caracterizat vreodata lucrul asta. Mai degraba este o utopie.
      Uite ca ne cam potrivim aici, la partea cu introspectia. Si eu o mai practic, atat in virtual cat si la locul de munca. Fara succes. Oamenii nu par foarte interesati…

      1. Discursul e destul de complicat. Umanitatea şi umanismul sînt lucruri diferite, iar faptul că unul sau altul aparţin rasei umane nu-i califică automat drept umani. N-avem ce face, pădurea e imensă, uscăturile sînt multe. Şi ce e mai frustrant e că tot ele trosnesc mai tare dacă le calci (aş spune “pe coadă” dar nu prea cadrează).

        Însă nu oamenii în sine sînt de vină pentru situaţia de faţă, ci condiţiile în care au fost crescuţi şi educaţi, condiţii care diferă de la generaţie la generaţie, diferenţele fiind vizibile de la o poştă (nu cea română ca instituţie, aceea fiind pe alocuri execrabilă). La care se adaugă pachetele de legi imbecile adăugate an de an, lună de lună, de pînă şi Moş Crăciun însuşi ar fi gelos pe volumul lor.

        Hmm, mai bine mă opresc, să nu contaminez atmosfera. Nu mai sînt de mult o persoană optimistă şi dacă aş putea să “desenez” tabloul care mi se arată în minte sînt convins că mulţi mi-ar da dreptate, însă în lipsa posibilităţilor de dialog real şi susţinut, sînt perceput ca un pesimist complet desprins de realitate, deşi lucrurile stau cu totul diferit.
        Cu toate astea, încă am încredere în oameni, încă mi-s dragi şi caut să-i “deschid”. Uneori funcţionează, alteori nu. C’est la vie…

        1. Discursul tau nu e nici pe departe cel al unui pesimist, mai degraba, al unei persoane realiste, posesoarea unui echilibru si bun simt peste medie. Si ai dreptate in tot ce explici, pacat ca te-ai oprit. Pe blog mereu a dominat armonia si decenta, cam asta e atmosfera generala, pentru ca parerile cititorilor o construiesc astfel. Deci te inscrii in trendul deja existent. :smile:
          Desigur, sunt si oameni extraordinari in care merita sa credem, sa investim sentimente. Eu intru in fiecare zi in contact cu ei, la munca, chiar si aici, pe blog, si simt o satisfactie aparte.

          1. Mulţumesc frumos, eşti foarte amabilă. Nu am pretenţia să fiu cult, erudit şi nici măcar în limitele bunului-simţ, uneori, atunci cînd consider că e nevoie de o zgîlţîială adevărată. Însă nu fac nimic cu răutate şi nici nu intenţionez să jignesc pe cineva care nu o merită. Pentru mine, toţi sînt prieteni pînă la proba contrarie, de aceea uneori îmi permit poate glume sau replici care par deplasate sau prea familiare.

            Toate sînt legate între ele, e greu însă de distins firul subţire şi incolor care trece de la una la alta. De multe ori îmi dau seama că pentru a explica ceva trebuie să pornesc de la originile lumii – so to speak – şi asta nu e întotdeauna şi în orice locaţie posibil.

            Ai observat foarte bine, caut să fiu pe cît se poate realist, să cîntăresc absolut totul cît mai aproape de valoarea reală şi mai ales cît se poate de obiectiv. Dar nu sînt perfect, aşa cum nimeni altcineva nu e, deşi cu toţii – conştient sau nu – tindem spre perfecţiune.

            Despre oameni extraordinari n-aş şti ce să spun; contactul meu cu lumea reală e extrem de limitat, iar aici – deşi sînt perfect conştient, mai mult decît alţii, că şi aici sînt tot oameni, nu maşini de scris (vezi ultimul meu articol pe 2012) – e mult mai greu de decantat realitatea de masca sub care mai toţi îşi ascund defectele, neajunsurile, frustrările, dorinţele… Pînă la urmă, fiecare om are ceva ce poate fi şi trebuie preţuit de către ceilalţi, chiar dacă nu e un “extraordinar” ci doar one of the crowd.

            1. Eu tocmai asta as dori, sa intalnesc, sa vorbesc, sa relationez cu oameni normali, cu bune si cu rele, daca se poate, cu frustari, cu neimpliniri, cu tristeti si necazuri. Aici, in blogosfera, toti par perfecti, iar perfectiunea asta ma sperie un pic. Si acum vorbesc de cum se prezinta in articole si chiar in comentarii. Simt ca nu-mi gasesc locul printre acesti oameni perfecti. Cu o viata perfecta.

              1. Sincer să fiu, nici eu nu prea-mi găsesc locul nicăieri. Dar cînd mă duc pe colo-pe dincolo şi dau de “perfecţi”, mi se mai trezeşte cîte unul din piticii de la cutiuţă şi încep să dau cu sapa la rădăcină. Să vezi atunci cum le sare masca(ra) de pe ochi şi devin cît se poate de normali. Şi mai ales, îmi place să le simt ciuda pe care o au pe ei înşişi, pentru faptul de a se fi deconspirat. Sînt un nemernic, aşa-i!? :lol:

                Mărturisesc, cu mîna pe inimă, că şi aici am aterizat, într-un tîrziu, fiindcă unul dintre acei pitici bătea din picior nerăbdător, de ceva vreme. Dacă-ţi aminteşti, am mai încercat o dată sau de două ori, pe la Cris-Mary sau cine-ştie pe unde, să te rîcîi un pic, să te provoc la un dialog sau ceva, o reacţie, care să-mi arate că e ceva viu acolo, sub carapace. Dar nimic – linişte şi pace. Şi piticului atît i-a trebuit! :tongue:

                Ce am vrut să spun e că sentimentele de a fi neînţeleasă, neascultată şi cum povesteşti mai sus, s-ar putea să se datoreze în parte şi modului cum te prezinţi celorlalţi în public şi cum relaţionezi cu ei – atît cei cunoscuţi cît şi necunoscuţi. Dacă doreşti un dialog, iniţiază-l, atunci cînd nimeni nu se oferă. Iar cînd cîneva “te împunge cu stînjenelul prin gard”, nu fugi – răspunde-i, provoacă-l la rîndul tău, într-un mod inteligent şi – cine ştie – parafrazînd faimosul citat din Casablanca, “this could be the beginning of a beautiful friendship”. :cool:

                1. Nu, nu am observat incercarile tale de la Cris-Mary. Pe bune, chiar au existat? Eu pe la ea intru destul de rar si nu fac cine stie ce declaratii pompoase. Oricum, incerc sa evit certurile prin blogosfera, dar nu neg ca raspund la provocari. :biggrin:
                  Nu ma prezint intr-un fel anume, ci simplu. Acum depinde foarte mult cum sunt perceputa si ce cred respectivii despre parerile mele.

                2. Ceartă? Nici măcar cuvîntul în sine nu-mi place, darămite înţelesul şi implicaţiile lui! Nu, cearta n-are ce căuta între oameni buni. Cel mult, o incompatibilitate majoră de opinii poate duce la întreruperea paşnică a relaţiei şi atît. Just go on separate paths.

                  Fie-mi permis modul brusc şi direct care mă caracterizează, însă din cele cîteva contacte tangenţiale mi-ai apărut ca o fire… rece. Greu de “citit”, greu de definit. Iar asta mă intrigă de fiecare dată, fiindcă în orice mediu m-aş afla, nu port ochelari de cal (uită-te-n poză, sînt de soare! :biggrin: ), adică nu mă axez strict pe o discuţie între mine şi “proprietar” ci observ şi ce-i în jur, citesc cu atenţie comentariile celorlalţi, le (şi îi) analizez şi îmi formez o imagine de ansamblu a întregii discuţii şi a participanţilor. Şi pe undeva, mă simt eu însumi stînjenit cînd văd pe cineva undeva, într-un colţ, mai tăcut şi retras şi încerc să-l trag de mînecă, să-i revină culoarea în obraji. :wink:

                  Bun, acum am şi o bună explicaţie: Căpriţă. (dacă aş lăsa aşa, am convingerea că te-ai simţi jignită, neînţelegînd sensul; aşa-mi place mie să mă joc cu denumirile zodiilor: Scorpie, Capră, Oaie, Drac – aia fiind a mea, Rac :lol: – şi aşa mai departe)

                  OK, long story short, te ascult oricînd doreşti. Poţi folosi – dacă vrei – adresa de mail sau (aceeaşi) pe messenger. Acum mă întorc la treabă, căci am de rezolvat cîteva probleme cu nişte plug-in-uri de WP care nu mai funcţionează. Nu mai ştiu pentru cine… :whistle:

                  O zi cît mai frumoasă! :smile:

                3. Da, total de acord cu tine la faza cu cearta.
                  Unde ti-am parut o fire rece, tacuta, greu de citit? La Cris-Mary sau aici pe blog?
                  Aici, pe blog, zic eu, sunt destul de volubila si de calda. Evident nu atat de nice ca acum cativa ani, pentru ca multe s-au schimbat de atunci.
                  Nu stiu ce sa zic, eu ti-as recomanda comentariile din perioada septembrie 2010-decembrie 2011 sa vezi cat de exuberanta pot fi.
                  Totusi, postarile mele de la Cris-Mary nu pot fi un reper pentru a ma defini ca persoana.
                  Da, sunt capricorn, dar unul destul de sociabil, e adevarat ca nu peste tot si cu oricine ma simt in largul meu. Cand sesizez din start unele incompatibilitati intre mine si o anumita persoana, sunt ceva mai retinuta in manifestari. Daca vei ramane mai mult timp pe aici iti vei da seama ca in fond sunt o persoana de treaba si amabila. :biggrin:

                4. Unde ti-am parut o fire rece, tacuta, greu de citit? La Cris-Mary […]

                  Mhm. Motiv pentru care am venit la tine acasă ca să investighez chestiunea care nu-mi dădea pace şi-mi tulbura somnul. (eh, nici chiar aşa, da’ sună drăguţ :angel: )

                  Sigur, acum c-am ajuns aici, am să m-apuc să citesc temeinic, însă totul în limita timpului (şi chefului) disponibil. Am mai făcut eu asta la cineva, i-am citit blog-ul din scoarţă-n scoarţă în vreo 3-4 zile, cu comentariile de rigoare şi drept rezultat, s-a speriat, şi-o fi imaginat că-s vreun stalker sau ceva şi a renunţat să-mi răspundă la comentarii. Oh well… :whistle:

                  Să vedem cît rezist pe aici pînă să-mi dau în petic. :lol: Însă abia aştept să mi se sfărîme acea primă impresie, măcar aşa, pentru liniştea mea sufletească. Între timp, poate treci pe la mine pe acasă, începînd cu once upon a time in 2007

                5. Sper sa-ti faci o parere cat mai apropiata de realitate despre mine. Pe baza dialogurilor de aici sau de la tine de pe blog, nu de la altii. :smile:
                  Merci de invitatie, in limita timpului disponibil o voi onora. :biggrin:

                6. Întotdeauna şi în orice condiţii, prefer adevărul. Ceea ce include o părere cît mai corectă a mea despre ceilalţi şi a lor despre mine. Nu suport minciuna, mi se pare josnică şi n-o pot ierta. Poate e prea arogant pentru un nimeni ca mine, dar e unul dintre principiile la care nu voi renunţa niciodată.

                  Dacă se întîmplă să judec prematur, (mă) aştept să fiu corectat, cu informaţiile de rigoare. Important e să fie bunăvoinţă. În rest… take your time. :wink:

                  P.S. Un pic off-topic: de ce nu încerci plug-in-ul Jetpack? Ar fi de ajutor celor ce sînt deja logaţi pe WP.com / FB / Twitter, să nu mai ceară la fiecare reply datele de logare. Funcţionează pe WP 3.5, e testat.

                7. Despre minciuna si adevar intentionez sa scriu un articol. O sa afli acolo parerea mea. :smile:
                  Cat despre Jatpack il folosesc, cum sa nu, sa nu-mi spui ca trebuie sa treci ori de cate ori vrei sa trimiti un comentariu datele (nume, adresa de mail si site)? :wassat: :sad:

                8. Hm, aş cere prea mult dacă te-aş ruga să verifici de-i activat Jetpack şi cu tot ce-i trebuie (ştiu că cere un cont de WP.com pentru sincronizare şi are o căruţă de opţiuni care trebuie activate şi configurate în parte)? Fiindcă aici la mine mă întreabă mereu de sănătate. Bine, eu am un add-on în Firefox care completează automat formularele, însă pentru cei ce nu au aşa ceva e cam incomod. Sper că nu-s doar eu pe dinafară la faza asta… însă mai am pe cineva cu hosting WP privat şi acolo nu am probleme de genul ăsta, mă vede imediat ca fiind logat pe wp.com.

                  Sînt curios să văd ce se poate spune despre adevăr şi minciună, deşi n-am apucat să citesc încă nimic din urmă (o vizită real-life prelungită plus cîteva zeci de mail-uri mi-au cam ocupat ore bune, pe un computer din ce în ce mai lent).

                9. Hm, poate avem concepţii diferite despre cum ar trebui să arate acea parte. În fine, no big deal, nu vreau să deraiez topicul, om vorbi cu altă ocazie şi despre asta. Momentan sînt rupt, a fost o zi lungă şi cu capac urît şi nici n-am apucat să lucrez la ce trebuia. Laterz!

                10. Nu, nu cred ca avem, datele in mod normal trebuie sa se pastreze, nu sa le treci ori de cate ori vrei sa postezi ceva, insa nu am mai primit reclamatii pana acum. Insa, la fel de adevarat este…ca suntem off-topic. :biggrin:
                  O zi faina! :cool:

  4. Iei articol nou pe summerday, deja o dau in rime :), buna seara Nice, trebuie sa fim asertivi cred ca acesta ii cuvantul potrivit adica fiecare om are nevoi, trebuie sa intelegem lucrul acesta si sa nu fim egoisti, dar sa nu uitam de nevoile noastre.
    In ceea ce priveste comunicarea daca vorbesti cu cineva si acea persoana nu te asculta sau nu ii atenta la ce zici ai un sentiment ca nu esti important si cred ca fiecare om doreste sa se simta important.Cuvintele trebuie sa fie alese cand vorbesti cu cineva, sa nu uitam ca ce sadim aia culegem.

    1. Buna, Daniel, da, cred ca asta e problema, cat de mult ne dorim sa fim importanti si prin ce modalitati cautam sa devenim importanti. Unii isi doresc atat de mult sa fie importanti incat uita sa fie oameni… Sau mimeaza ca le pasa pentru a ajunge unde isi doresc. In varful unei ierarhii de exemplu. Sa conduca. Sa fie lideri.
      Care este mediul in care simti tu ca dialogul se poate purta la un nivel inalt(din punctul de vedere al deschiderii): in virtual, acasa cu familia, intre prieteni sau cu colegii? Sau, cu alte cuvinte, unde te simti tu mai bine inteles, de catre cine?

      1. Acasa cu siguranta nu sunt inteles:)), diferente de mentalitate mai tot timpul mi s-au taiat aripile cand imi propuneam ceva “maret”, asa ca cel mai bine ma inteleg cu prietenii dar nu toti stiu sa intretina o conversatie si daca stai sa te gandesti ca trebuie sa vorbesti pe mai multe subiecte ca mda nu toti avem aceleasi pasiuni. Virtualul ipentru mine ii cam egal cu 0 intr-un fel adica nu am ca altii 1000 de prieteni pe facebook sau in lista de messenger, am doar pe cei care ii cunosc(98%) ca mai am si care m-au adaugat si din pricina blogului.

        1. Daniel, am ajuns la concluzia ca pasiunile ne apropie si tot ele ne despart. Sa-ti spun si de ce. Uite, sa luam exemplul blogosferei, aici intalnim oameni cu care avem multe in comun:pasiunea pentru scris, pentru fotografiat, pentru calatorii, pentru cafea/ceai, bucatarie, sport etc. Insa pe masura ce discutam mai mult, ies din ce in ce mai mult la iveala acele lucruri care ne despart:credinte, mentalitati, opinii diferite. Pana intr-o zi cand ne dam seama ca scrisul si cafeaua nu sunt suficiente sa ne tina impreuna. Trebuie ceva mai mult.
          Cum o dai, tot nu-i bine. Mereu ramai cu prea putini prieteni…adevarati.

          1. Am patit asta pe pielea mea si curios cu o persoana care nu credeam ca o sa ajung sa ma cert, bine poate nici subiectul nu era prea bine ales vorbeam despre religie ea sustinea sus si tare ca daca esti romano-catolic sau alta confesiune in afara de ortodox nu te poti mantuii. Si cand ma gandesc ca toata discutia o pornit de la cum imi fac cruce(eu unul prefer sa fac semnul crucii de la stanga la dreapta ca si catolicii).
            Cel mai bine ii sa respectam opinia celuilalt ii destul de greu sa ii schimb parerea sau convingerile, si in 99% din cazuri se ajunge la cearta.

            1. Cum zicea cineva pe alt blog, parca am citit azi, religia mai degraba dezbina oamenii decat sa-i uneasca. Relgia, fotbalul si politica, iata cele trei mai domenii care ajung sa faca din buni prieteni dusmani pe viata. Aici empatia nu isi are sorti de izbanda. Aici ori esti cu mine, ori impotriva mea. Nu exista toleranta.

  5. La mulţi ani, Nice, bine te-am regăsit!
    Cum de vrei tu să găseşti înţelegere într-o lume în care cei mai mulţi nu se înţeleg pe sine şi nici măcar să exprime în limbaj neputinţa lor?
    Chiar dacă ar încerca, n-ar putea să dialogheze cu adevărat.
    Dar ce-ţi veni cu teme de-astea, serioase, când mulţi îţi spun cât au băut în noaptea de Anul Nou?

    1. La multi ani si bine ai venit pe blog in noul an! :smile:
      Ce mi-a venit? Uite, am ajuns la o saturatie cu temele de sarbatoare, superficiale, as indrazni sa le numesc, teme de vacanta. Simtem nevoia sa dezbat si subiecte ceva mai profunde cu voi. Stiu ca ceilalti inca mai petrec, insa eu la inceput de an sunt ceva mai meditativa…
      Deci din punctul tau de vedere nu am nicio sansa sa dialoghez cu adevarat cu cei din jur. Nu-ti ascund ca aceeasi vaga banuiala o aveam si eu la inceputul acestui articol, dar uite, aici pe blog s-au gasit macar 5 persoane care sa imi raspunda sincer, deschis la intrebari. Deci, se poate. :biggrin:

      1. Ei da, mai găseşti când şi când persoane care să te înţeleagă,
        eu îţi spuneam că n-ai ales bine momentul.
        Stai să se aşeze bine berea peste salata de boeuf, vinul peste sarmale,
        zăpada peste lume…

        1. Ai dreptate, nu l-am ales, insa, poate tu nu stii ca eu scriu pe blog doar ceea ce simt in acea zi. Daca nu ma framanta nimic, nu scriu nimic. Daca insa un lucru nu-mi da pace, atunci imediat il dezvolt intr-un articol pentru a fi dezbatut de voi.
          Cat despre zapada, eu, sincer o astept, dar cred ca o sa vina exact cand voi incepe munca, nu acum, in concediu. Asa ca sa-mi faca in necaz. :lol:

  6. La multi ani Nice! Ma bucur sa te gasesc cu forte proaspete in 2013! Sper sa ai un an nou plin de impliniri, un an foarte bogat iti doresc!
    Acum cu privire la dialog si monolog … in viata de zi cu zi deseori fac monolog si pe blog am aceasi tendinta. Pe nisa de calatorii e greu sa dialoghezi, sau ma rog nu ma pricep eu atat de bine poate! oricum o sa am in vedere asta pe viitor! din pacate nu prea am timp deabia ma impart intre toate activitatile Must do ale zilei

    1. La multi ani, Alice, da, chiar ca am inceput cu forte proaspete, atat de proaspete incat aproape ca am bulversat cititorii cu tema asta propusa spre discutie. :))
      Dar ce vorbesti, am vazut eu pe blogul tau adevarate dezbateri la unele articole intre cititori. Aproape interminabile. :lol: Cred ca stii la ce articole si ce comentatori ma refer. :wink: :biggrin: Deci se poate si la articolele despre calatorii. Si aici sunt foarte multe pareri diverse. Conteaza ca oamenii nu refuza dialogul! Cel real, desigur.
      Vad ca te imparti foarte bine, sincer, imi imaginam ca esti pe partia de schi la ora asta. Sau intr-un local cu un vin fiert in fata. :biggrin:

  7. Da, eu cred ca ii inteleg pe cei din jurul meu. Rareori am putut spune ca nu inteleg actiunile cuiva. Uneori ii inteleg, desi poate nu-mi convine si ma doare ceea ce fac. Ma gandesc ca mi s-ar fi potrivit meseria de psiholog.
    Si cred ca da, sunt inteleasa de cei din jur. Dar poate mai mult decat atat, nu ma astept de la ei sa ma inteleaga, daca nu inteleg, le explic ce vreau/ce simt/ce-mi doresc. Incerc sa fiu cat mai realista, cat mai cu picioarele pe pamant in viata asta, de aceea imi dau toata silinta sa inteleg si sa gandesc mai mult cu capul decat cu inima. Ca si intelesul asta…cateodata nu reusim sa ne intelegem deoarece stau in cale sentimentele.

    1. Mihaela, cred ca psihologia asta e foarte importanta in dezvoltarea noastra ca fiinte umane. Din pacate eu nu am studiat-o intens la scoala, si nici in particular, dar cred ca am fost inzestrata cu o trasatura ce le lipseste multora: empatie. Cam asta cer eu celor din jurul meu si, se pare, cer imposibilul.
      Este extraordinara atmosfera din jurul tau! Si eu obisnuiesc sa explic oamenilor, dar nici macar nu vor sa asculte, daramite sa inteleaga. Toti par atat de incapatanati, de dominati de egoism si sentimentul ca doar cum stiu ei e bine!

  8. E drept ca cei mai simpatici oameni sunt cei care stiu sa asculta, banuiesc ca toti cunoastem macar pe cineva… e bine sa ai cui sa spui un of atunci cand nimeni poate nu te asculta, si s a vorbesti singur parca te scoate din schema.

    Insa sunt tot mai putini cei care stiu sa asculte, uneori din nepasare, alte ori din nerabdare(caracterisitica a tinerilor).
    Eu cred ca e bine sa fim buni cu tot ceea ce implica.
    Asa chiar daca ne dam cu parerea, va fi o alta parere nu inseamna ca am facut ceva concret!

    1. Pato, eu cred ca orice parere de bun simt conteaza. Adica, daca celalalt simte ca tie iti pasa, prin felul cum o spui, prin felul cum pui problema, cum ii zambesti, in functie de ceea ce vede in ochii tai atunci cand ii vorbesti, atunci dialogul se poate contura. Si in online, chiar aici, pe bloguri, iti poti da seama de oamenii care vor dialog real si cel care doar mimeaza asta.
      Asa este, intelept ai grait, nerabdarea este caracteristica tinerilor, iar nepasarea…egoistilor, celor care se pun pe ei, mereu, pe primul loc.
      Interesanta propozitia asta: sa fim buni cu tot ceea ce implica. Mi-ai dat de gandit. :biggrin:
      Iar eu cand dau de astfel de idei, stii ce fac nu? :lol:

            1. Da, cum ziceam si pe articolul precedent cu blogosfera, in curand se fac 3 anisori. Am putea spune ca ne cunoastem de-o viata… :lol: Ce repede a trecut timpul… :sad: Soft e bine, e pe placul meu. :biggrin:

  9. Imi place sa dau sfaturi si daca nu sunt utile sa imi fie cu pardon am incercat. Chiar cred ca am o parere buna si vreau mereu sa mi-o expun. Prefer un dialog desigur si de multe ori mi s-a spus ca sunt bun sa ascult, sa dau sfaturi dar eu nu am pe nimeni sa faca la fel cu mine.

    1. Exact asta e si marea mea neimplinire, nu am pe cineva care sa ma asculte…cu adevarat. Sa-mi inteleaga necesitatile, nevoile, gandurile, dorintele, emotiile, pasiunile.
      Eu nu vreau sfaturi, vreau doar un om pe care sa-l simt ceva mai implicat…

  10. Bine te-am (re)gasit in 2013, Nice! :smile:
    E intr-adevar o problema asta despre care te-ai gandit sa scrii.
    Cred ca toti trecem prin asa ceva.
    Niciodata ceea ce scriem nu e receptat la fel de catre toata lumea. Nu e inteles la fel, nu e apreciat asemanator. Noi, oamenii, suntem extrem de diferiti. Chiar si cei care ne-am imprietenit, cum e grupul de la tine de pe blog. Sau grupul de la mine de pe blog.
    Ideea e ca eu incerc sa inteleg pe toata lumea, sa dau si sfaturi de-i nevoie, ma implic in tot felul de chestii. Intr-un fel, pentru mine mai putin conteaza ca nu toata lumea ma intelege, recepteaza sau apreciaza la fel. Important este ca oamenii care vin la mine sa se simta bine, sa se simta ei rasfatati pe blogul meu. Sunt musafiri :smile: Asa ca se comporta fiecare dupa caracter, mentalitate, educatie, temperament precum si multe alte variabile care au legatura cu personalitatea cuiva si e OK. Nici acasa, ai mei parinti nu ma inteleg perfect. In primul rand, nici pana azi mama sau tata nu stiu despre blog. Si mamei i se pare ca deja stau cam mult cu laptopul in brate si ma bazaie cu tot felul de lucruri care ei i se par importante. Mie nu chiar dar incerc sa pastrez un echilibru, sa impac pe toata lumea. Asa sunt si pe blog. Stii ca vorbeam despre niste necazuri. Ele au fost legate de blog dar nu au insemnat dispute pe blog, nu. Toti oamenii care ma comenteaza sunt foarte decenti si le multumesc pentru asta. De altfel eu insumi sunt o persoana extrem de decenta si e firesc. Mai e cate un ratacit, cum s-a intamplat la postarea cu hangita…chiar azi. Adica mai e cate un trol…care cred ca-si cauta cititori…dar nu stie care e calea…
    Despre tine…Cred ca te simti adesea neinteleasa si ca suferi mult… Si eu ma simt, si eu sufar, mai scriu nemultumirea in cate un articol cifrat, din care doar cate unii inteleg exact despre ce-i vorba sau macar au banuieli. Si-mi trece :smile: Sunt foarte toleranta. Sper ca nu te consumi totusi foarte mult pentru faptul ca nici in in online, nici in offline nu ai parte de intelegere deplina. Nu e posibila. Eu m-am resemnat. Publica fotografii cu motani si trandafiri! Sa vezi ce feedback perfect pozitiv si splendid vei primi! :smile: Glumesc, dar e o gluma amara…
    Hai, ca am scris cam cat articolul tau :smile:

    1. Bine ai revenit, Elly, ei da, asta numesc eu raspuns la propunerea mea de dialog. :biggrin: :cool: :smile:
      Ca tot pomeneai tu de musafiri pe blog, hai sa-ti povestesc o intamplare nostima, petrecuta acum cca doi ani, aici, pe summerday. Unui blogger incepuse sa-i placa atat de mult aici, sa se simta atat de confortabil, incat ajunsese sa se considere din invitat, gazda. Si chiar preluase oficiile de gazda, raspundea la toata lumea, ma apostrofa pe mine etc. La inceput nu am zis nimic, pana cand m-am trezit ca numeste acest loc un forum, adica un loc unde de obicei se pun intrebari si oamenii comenteaza de zor. Practic, in ochii acestui blogger articolele mele nu existau, doar pentru ca incurajam discutiile si dialogul real intre cei care poposeau aici. Dupa o discutie ceva mai lunga si in care am incercat sa lamuresc situatia, persoana a plecat de aici pentru totdeauna, culmea, tot ea suparata si intrigata la culme de reactia mea. Cum adica, imi spune ea, de ce te deranjeaza ca aici e un forum, chiar si asa, e un loc atat de placut! Vezi tu, e cale lunga de la felul cum imi percep eu blogul, si felul cum il percep altii. Simplul fapt ca ea l-a considerat forum, m-a deranjat teribil.
      Si sunt foarte multe bloguri care incurajeaza discutiile, comentariile chiar si intre ceilalti postatori, dar nimeni, niciodata, nu s-a gandit sa le numeasca forumuri. Practic, persoana mi-a negat mie calitatea de autor de articole. Asa cum sunt, mai bune sau mai rele, dar sunt gandurile mele. M-am simtit ca si cum mi-ai lua in deradere munca, mi-ai minimaliza o intreaga activitate de cca 3 ani de zile. Atunci a fost prima data cand am realizat ca oamenii percep diferit blogul meu. Ca au o cu totul viziune despre el decat o am eu.
      Articolul acesta nu este insa despre ceilalti, ci este despre mine. Eu simt ca nu mi-am gasit locul. Eu ma simt neinteleasa in real world si constat ca nu am prea multe in comun cu cei de aici, din blogosfera. Vad zilnic cam ce pasiuni au ei, cei mai multi sunt la fel, se aseamna din multe puncte de vedere, iar eu nu impartasesc acelasi pareri, pasiuni, mod de a privi viata. Nu(mai) ma simt ca facand parte din lumea lor.
      Si da, ai facut bine ca nu ai spus celor din jurul tau, din offline, in principal familiei, ca ai blog. Parintii mei nu sunt deloc de acord cu blogul, cu scrisul si mai nou, nu-mi inteleg nici pasiunea pentru fotografiat. Prietenii nici atat. Nu inteleg nici dorinta de a calatori in tari straine. Asta deja e prea mult pentru mine! Nu am cu cine sa-mi impart bucuriile in primul rand si asta doare! Pentru ca ceilalti nu-mi inteleg pasiunile, mai mult, sunt impotriva lor.
      Si pentru ca stiam ca s-ar fi interpretat gresit, pentru ca ar fi stranit animozitati si adversitate, in loc de un articol in care sa-mi fi strigat bucuria si fericirea, am ales sa public asta. :smile:

  11. am gasit secretul fericirii… in facerea de bine…
    sa anin zambet in privirea unei persoane… este dorinta mea pentru fiecare zi… si… de multe ori imi reuseste… atunci sunt fericit…
    de la timp… nu astept prea multe… cand gandesc la el… la timp… il percep ca o panza nesfarsita pe care alerg doar intru-un singur sens… el ramane… eu… trec…
    ce astept dela ceilalti??? am invatat sa astept cat mai putin… ca sa nu fiu inselat in asteptari…

    1. Ovi, poate termenul asteptare e nepotrivit in contextul acesta, poate era mai nimerit sa spun ce va doriti, cum ati vrea sa fie relatia voastra cu ceilalti, cum v-ar placea sa fie oamenii din jur. Asteptari e un termen prea pretentios, iar acum toata lumea se fereste de el pentru ca implica multa dezamagire.

      1. imi doresc si apreciez foarte mult adevarul intr-o relatie… fie chiar si una de cititor al blogului cu autorul lui…
        ce nu se bazeaza pe adevar… pe sinceritate… nu are nici o valoare frumoasa…

          1. nici eu nu le exclud din lista valorilor… dinpotriva…
            dar… consider ca a minti este cel mai josnic pacat… de aia apreciez adevarul… plus ca… prin adevar se percep si celeleate pe cadn fara adevar… totul ar putea fi inselator…

  12. Buna!
    E un subiect de discutie foarte complex, ma bucur ca il putem dezbate.
    Pot sa spun ca in mare parte nu sunt inteles, dar nici nu caut asta in mod special (toate persoanele care ma pot intelege cred ca incap bine pe degetele de la o mana). Nu o caut pentru ca in general parerile mele sunt altele decat “normalitatea” zilelor noastre.
    Pe deoparte sunt un vizionar, vad intr-un viitor indepartat o lume mult mai buna, vad omul ridicandu-se (numai pe calea ratiunii) de unde este acum, de pe Pamant si “cucerind” spatiul si ajungand in locuri care sunt peste puterea noastra de imaginatie acum… Pe de alta parte, sunt mai “clasic”, mai serios, mai meticulos (in traducerea libera a “normalitatii” asta inseamna “un demodat plictisitor”).
    Uneori se intampla sa vreau sa fiu inteles de o anumita persoana dar dandu-mi seama ca intre mine si persoana respectiva sta un munte de cauze si motive predefinite pentru care nu sunt inteles, pe care le constientizez si analizez. In final ajung la concluzia ca orice as face eu lucrurile nu se prea pot schimba, asa ca accept situatia (realitatea), fara am timp sa ma intristez (prea tare) din cauza asta si merg mai departe.
    In mediul on-line, mai ales pe blog, domina mai mult partea mea “vizionara”, iar in off-line cea “clasica” (dat si din faptul ca in “off-line” partea vizionara nu este aproape deloc privita asa cum ar trebui sa fie si prin urmare nu prea am cui sa i-o expun si sa o si priceapa).
    De inteles ii inteleg pe oameni, mereu i-am inteles iar acum ii inteleg mai bine ca inainte, totodata intelegandu-ma mai bine si pe mine (de ce eram atunci altfel decat sunt acum). Inainte de “deconversia” mea eram cel care privea din umbra analizandu-i obiectiv pe ceilalti dar neanalizandu-ma obiectiv pe mine. Si acum, uneori mai fac analiza din umbra a celorlalti (cand se impune asta), dar de cele mai multe ori o fac din lumina.

    1. Buna, MT, desigur ca mergi mai departe cand vezi ca cei din jur nu te inteleg, accepti situatia si asta e. Insa ce te faci cand aceste neintelegeri duc la certuri majore, la disensiuni in familie, la rupturi definitive(cum este cazul meu). Adica toate acestea au profunde implicatii in viata mea de zi cu zi, toate astea ma fac nefericita, profund nefericita.
      Am ajuns sa nu am cu cine vorbi in real world pentru ca nimeni nu-mi impartaseste pasiunile si parerile, iar aici, in blogosfera, lumea vede diferit viata.
      Nici bucuriile nu am cui sa le impartasesc…si asta naste frustrari.
      Desigur, nu avem ce face, mergem la departe, dar eu ma intristez, pentru ca in sinea mea doream sa existe macar o persoana cu care sa rezonez pe fata pamantului. :))
      Te felicit ca esti impacat cu tine insuti, ca privesti totul cu asemenea detasare, insa eu chiar am nevoie de semeni in jurul meu. Care macar sa ma asculte, daca de inteles e imposibil.

      Nu stiu cum se face dar cei mai multi dintre barbati sunt fascinati de Cosmos si sf. Uite, vizionarismul asta al vostru eu nu il am… L-am detectat demult, inca din facultate, la mai toti colegii mei. :biggrin:

  13. Ca orice om, am si eu din cand in cand tendinta de a vorbi despre mine, despre preocuparile mele. Asta nu inseamna ca nu ii ascult pe ceilalti, ca nu ma pun in locul lor, pentru a-i intelege. Incerc sa evit oamenii care vorbesc doar despre ei, care nu asculta cand li se vorbeste, carora nu le pasa daca am ceva de spus.

    1. Da, Vienela, asta mi-am propus si eu pentru 2013. Sa-i evit pe acei oameni preocupati excesiv de ei insisi. Care rezuma totul la ei. Carora nu le pasa catusi de putin de mine.

  14. Nu e usor sa intelegi pe cineva si sa fii cu adevarat alaturi de el… Eu sunt dispus sa fac asta daca persoana respectiva merita si nu va pleca in secunda 2 cand si-a rezolvat problema. Conteaza sa merite, pentru ca, pana la urma, tot ce facem ar trebuii sa implice un ‘castig’ reciproc. Tu ajuti pe cineva si castigi un prieten, un sustinator sau un sentiment frumos…
    Eu tind sa cred ca port un dialog, atunci cand devine monolog… e timpul sa plec mai departe, pentru ca singur, pot vorbi oriunde!

    1. Nu intotdeauna trebuie sa implice un castig reciproc. Sau nu intotdeauna oamenii fac ceva cu gandul de a fi recompensati. O fac pur si simplu pentru ca sunt buni si vor sa ajute dezinteresat. Cu un sfat, cu o vorba buna, cu ceva material. Desigur ca am intalnit si astfel de oameni, dar erau straini, a doua oara nu i-am mai vazut. Ca niste maini ale destinului trimise sa ma ajute in momente de restriste.
      :))) “Pentru ca singur pot vorbi oriunde, foarte tare faza”, chiar si in oglinda putem face asta. :biggrin: Asa ma simt eu cateodata, ca vorbesc la pereti. Sau cu peretii. Desi am oameni in fata. Si, culmea, apropiati, rude, colegi, prieteni.
      Tu te referi la altceva, la a fi alaturi de cineva, la a-l ajuta concret. Eu vorbeam doar de a asculta, a fi acolo pentru cineva, a-l intelege, a-i asculta problema. Nu trebuie sa faci ceva special, doar sa il auzi. Nu trebuie sa zici nimic daca nu vrei, pur si simplu sa-i fii alaturi.

      1. A asculta, a ajuta… sunt aproape acelasi lucru! Si ce am zis e valabil la ambele.
        Problema este ca nu multa lume se multumeste doar cu ascultatul, ei se asteapta la un sfat/solutie/ajutor! Atunci cand cineva isi descarca problemele in fata ta, e ceva mia complicat, e ca si cum iei si tu o parte din ele. Si te simti nevoit sa gasesti o solutie. Sunt sigur ca atunci cand asculti problema cuiva, automat creierul fuge la o solutie!
        Da, mai sunt persoane care vor doar sa zica ce au pe suflet, am intalnit. Insa rar…

        1. Tu stii foarte bine, Paul, ca eu nu cer sfaturi, dimpotriva. Uite de exemplu am avut o mare implinire sufleteasca la final de an si nu am avut cu cine s-o impartasesc. Adica, am simtit ca nu as fi inteleasa. Si asa s-a dovedit intr-un final a fi.

          1. Lasa, cateodata e mai bine sa te bucuri doar tu de ceva. Unii nu inteleg, poate pentru ei nu conteaza, dar pentru tine e ceva enorm.
            Tocmai pentru asta e viata, sa cautam persoane cu care sa putem impartasi astfel de lucruri. Persoane care sa se bucure si sa ne inteleaga…

            1. Exact, pentru ceilalti nu conteaza acel lucru care pentru mine inseamna enorm. Uite, cineva care ma intelege perfect! :biggrin:
              Eu inca le mai caut in real life, Paul. Tu le-ai gasit?

              1. Da, am persoane cu care pot impartasi tot. Insa mai e mult timp in care se pot schimba multe. La tine, daca descoperi acum pe cineva, care te intelege asa cum esti si ai fost…persoana aceea stii ca va ramane si nu va pleca, pentru ca nici tu nu te vei mai schimba radical. Insa, la 17 ani, nimic nu e sigur…:wink:

                1. Asa e, Paul, nici acum la varsta asta nu am foarte multe garantii. In general m-am apropiat de colege de serviciu(sau colegi) dar de indata ce drumurile vietii ne-au despartit, nici nu am mai tinut legatura. Si cum eu imi schimb destul de des locul de munca…
                  Iar de la 17 ani nu mai tin legatura cu nimeni. Desi, se spune ca cele mai trainice prietenii se formeaza in liceu. :cool:

                2. E o vorba veche. Ce-i drept, e posibil si sper sa tin legatura cu cateva persoane toata viata. Insa asta, de multe ori, nu depinde de noi.
                  Poti sa vrei sa fii langa o persoana si ea sa se indeparteze de tine. Daca avem norocul si e reciproc, atunci trebuie sa luptam sa pastram acea legatura si, de ce nu, sa o intarim.

                3. Asa a fost si cazul meu, eu am vrut, dar viata ne-a despartit, cei mai multi au plecat prin tari straine si am pierdut legatura. Si nu, nu am reusit sa dau de ei nici pe celebrul fb. :)) :dizzy: :ermm:

  15. Cand am citit articolul tau, mi-a zburat gandul la prieteni, persoanelec care te inteleg si se bucura de reusitele tale. Nici nu ai cum sa descrii un prieten, e imposibil, fiindca sunt atatea de spus.
    Iti dau dreptate la “fericirea noastra depinde de cei din jur” , fiindca trebuie sa ne facem NOI, grupul de persoane pe care-i vrem alaturi.

    Nu ma simt inteleasa uneori, dar chiar ma bucur la vestile bune ale persoanelor de suflet, si parca traiesc mai profund de parca mi s-ar fi intamplat mie. Dar, daca pana acum nu am gasit adevarata prietenie, ma refuziges in muzica si blogging.

    1. Laura, da, ei ar trebui sa ne faca vietile mai frumoase. Din pacate nici eu nu am dat de asemenea persoane… Mult prea greu de gasit oameni compatibili cu noi, care sa ne mai si impartaseasca pasiunile si viziunea despre viata. :ermm:
      Am incercat si eu cu bloggingul… :dizzy:

  16. Eu nu ma feresc deloc de termenul asteptare, eu astept f multe in primul rand de la mine, si abia apoi si de la cei din jur si cred cu tarie ca, daca toti am face asta, ne-ar fi mai bine…dezamagirile vin si trec, nu cred ca ar trebui sa facem prea mare caz din asta…

    De multe ori, tacerile sunt mai frumoase decat cuvintele, mai ales in doi…dar si cuvintele sunt minunate si au o putere extraordinara…deci sa vorbim si sa ne ascultam, mie imi place si una si cealalta, iar uneori imi place sa tac…

    1. Desigur, Deea, este un timp al cuvintelor, unul al tacerii. Insa in anumite momente nu-ti doresti nimic altceva decat sa impartasesti bucuria ta cu ceilalti. Sau necazurile. Si te trezesti ca nu ai cu cine. Desigur ca esti dezamagit, desigur ca iti trece. Sau nu. Ramai cu gustul amar pentru mult timp…

  17. Mie imi place dialogul, clar… :) Devin suspicioasa cand sunt aprobata, cand nu sunt contrazisa, cand simt ca nu e rost de nicio polemica… Exagerez putin, dar sunt pe aproape. :D

    1. Desigur, si polemica are rostul ei, discutiile in contradictoriu pot fi constructive, insa nu la ele ma refeream acum. Ci la acele discutii de suflet, catre suflet, unde nu trebuie sa fii contrazis, ci ascultat, eventual inteles. Unde ai nevoie de cineva care sa fie acolo pentru tine, nu absent in timp ce tu ii povestesti ceva deosebit de important(pentru sufletul tau, o mare realizare, o bucurie personala, un necaz, o problema aparent fara iesire). Cineva care sa te asculte cu adevarat, nu sa se prefaca sau sa nu-i pese.

  18. Nice, sunt adepta dialogului, dar am realizat ca nu este o forma de comunicare inteleasa corespunzator de cei de langa mine. Cativa dau din cap si vor sa-mi dea impresia ca inteleg ce spun, multi nu dau doi bani pe cuvintele si parerile mele, iar alti cativa ma asculta cu atentie, imi decodeaza mesajul si empatizeaza cu mine. Acestia din urma sunt rari. Sunt poate parinti, sunt poate iubiti sau prieteni apropiati. Uneori poti sa nu ai cu cine vorbi. E ceva normal.

    Imi place sa ascult, dar dialoghez doar atunci cand intre mine si interlocutor simt ca se creeaza un liant. In orice alta situatie nu particip la discutii doar de dragul de a-mi expune parerile.

    1. Iulia, iti multumesc mult ca ai inteles exact mesajul acestui articol. Un raspuns edificator pe care pe mine m-a mai linistit. Credeam ca doar eu sunt in situatia asta, de a nu gasi uneori, pe cineva dispus sa ma asculte.
      Sa stii ca nici eu nu-mi expun parerile doar de dragul de a ma auzi in public, insa in ultimul timp, cand sunt la serviciu si sunt prea nervoasa pentru ce se intampla acolo, nu ma pot abtine sa nu ripostez sau sa ma plang. Sau daca cineva are o intrebare, o dilema, o problema, eu incerc sa dau raspunsul, sa gasesc o explicatie sau o rezolvare. Incerc sa ma implic, nu sa ma fac ca ploua.

  19. La multi ani!
    eu cred ca in online atata timp cat citesti pe cineva inseamna ca il asculti, faptul ca lasi un comentariu inseamna ca faci un dialog cu acea persoana, ar fi monolog daca as da like si as trece mai departe, dar comentariile sunt intodeauna constructive, eu zic ca doar asa putem invata de la ceilalti, noi stim perfect cum suntem dar ne intereseaza ce parere are si cel de langa noi
    in offline cand esti fata in fata cu cineva mimica tradeaza, nu poti empatiza intotdeauna, nu ai starea necesara intotdeauna sa fi rabdator, sa asculti, sa dai sfaturi, si eu cred ca nu suntem chiar asa dictatori dar uneori ne place sa intrigam :P (cel putin eu asa sunt)

    1. Lilly, multumesc mult pentru raspuns. Foarte interesant, hai ca incet-incet se face lumina. Si Iulia, mai sus, dar si tu, ati avut interventii salutare. E important pentru mine sa aflu puncte de vedere si sa-mi fac o anumita parere despre subiectul in cauza. Si cu ajutorul vostru, al celor care ati participat la discutia propusa de mine, ceata s-a mai destramat. Iar acum sunt putin mai linistita si mai “luminata”.

  20. imi place sa cred ca port un dialog si incerc sa ma exprim cat mai clar, pentru a evita interpretarile. n-am pretentia sa ma inteleaga nimeni, pentru ca pana la urma e greu sa intelegi exact ce simte fiecare referitor la o intamplare sau o problema si unele chestii imi place sa ramana doar ale mele. in ce masura ii inteleg pe ceilalti? am descoperit ca oamenii care-mi povestesc necazurile lor nu vor rezolvari, ci doar un umar pe care sa planga. cand nu mai am loc de ascultat, dispar si fac pauza o vreme :biggrin:
    cred ca cer prea mult de la altii, sa gandeasca, sa lupte, sa zambeasca la fel ca mine si cand n-o fac ma simt exclusa. invat sa cer mai putin si sa tolerez mai mult…

      1. suna trist ce ai zis…dar asta e. nu poti sa stii de inainte ce se va intampla sau sa primesti mereu cat dai. dar poti sa ramai cu bucuria ca ai ajutat pe cineva…

  21. La un moment dat începi să-i înțelegi pe cei din jur și reacționezi în consecință. Da, dialogul e ncesar chiar dacă nu e pe aceeași vibrație, suntm plămădiți pentru dialog

  22. La multi ani Nice! N-am mai apucat sa intru pe net foarte des, deci am cam ramas in urma :D.
    Iti doresc un 2013 minunat cu sanatate, bucurii, iubire si mult noroc! Sa-ti mearga bine pe toate planurile!
    Referitor la intrebare, da fac tot posibilul, incerc sa-i acult si sa-i inteleg pe cei din jur. Nu stiu daca-mi iese de fiecare data, depinde uneori si de dispozitie, de starea care o am. Dar incerc! Si da, sunt pentru dialog. Ma enerveaza chiar oamenii care poarta lungi monologuri, despre ei, povestite cu lux de amanunte. Chiar am niste cunostinte care fac asta frecvent :))

    1. La multi ani, Larisa, multumesc mult pentru urarile frumoase, multe bucurii, iubire si satisfactii iti doresc si eu.
      Ei, desigur, vei avea timp sa te pui la punct cu noutatile de pe bloguri. :)) Nu e graba. :)

  23. De cele mai multe ori incerc sa ma pun in locul celuilalt si mereu mi s-a spus ca dau dovada de multa empatie. Asa o fi . Asa am fost construita si asa voi face mereu, insa ce am invatat pe parcurs : sa fiu atenta cu ce ma incarc emotional. Pentru ca nu poti fi mama tuturor, poti sa asculti, sa fii atent cu adevarat la ce spune cel de langa tine, dar nu poti lua in carca tot ce are el pe suflet. Ori empatizand cu o persoana, te incarci inevitabil cu energia persoanei respective. Ascult , astept si apoi imi expun parerea, nu imi place deloc sa fiu intrerupta si nici nu intrerup. Fericirea noastra depinde numai de noi, cat lasam sa patrunda in sufletul nostru , atata va incapea.. Si de cele mai multe ori m-am lasat pe planul 14, asa ca stiu cum e …:))) Incerc pe cat posibil sa ajut pe cine pot, atat cat imi permite sanatatea mintala :D

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: