Ce-ar fi fost dacă?

“Something in your eyes was so inviting, something in your smile was so exciting, something in my heart told me I must have you!”

Întru în birou, iar persoana din fața mea mă invită să mă așez și să completez niște formulare. Îmi pune pe masă vreo zece foi, îmi da câteva indicații rapide și mă avertizează că trebuie să plece, dar se va întoarce.

Îmi vede privirea ușor pierdută și încearcă să mă liniștească:

-E ușor, o să vă descurcați.

Nici nu apuc să mă dezmeticesc și să-mi scriu numele pe două dintre chestionare că omul apare iar lângă mine. Mă anunță senin că mă va ajuta el să răspund la seria interminabilă de întrebări, tot ce trebuie să fac e să i le citesc cu voce tare.

Totul se desfășoară într-o atmosferă sobră, oarecum protocolară. Dintr-o dată, nu știu exact cum, ajungem să discutăm despre profesia mea. Mă trezesc că-i povestesc pe unde am mai lucrat, el îmi mărturisește cât de bine cunoaște locurile și oamenii respectivi, apoi mă întreabă ceva mai personal și atmosfera începe să se destindă.

Văzând schimbarea bruscă de atitudine, prind curaj și mă relaxez.

Pentru prima dată mă uit la el și realizez că stau de vorbă cu un bărbat. Un bărbat brunet, atractiv care mi se destăinuie în legătură cu cariera lui. Cum s-a pregătit pentru licență, cât a învățat, ce i-a picat la examen. Surâde timid și eu sunt toată un zâmbet.

Încerc să mă concentrez, dar mintea îmi zboară departe. Pentru o fracțiune de secundă m-am gândit cum ar fi. Suntem cam de aceeași vârstă, poate el un picuț mai tânăr, încerc să stabilesc dacă mi-ar plăcea. Să…nu știu ce exact, dar conchid că da. E genul meu de bărbat. Continui să zâmbesc. Zâmbește și el, la fel de mult ca și mine.

Părăsesc încăperea, dar nu înainte de a-mi lua la revedere. Îmi dau seama că nu ne vom mai vedea niciodată. Acum, că scriu asta îmi aduc aminte de un alt tip pe care ajunsesem să-l simpatizez la un curs făcut acum mulți ani în urmă și care, la final, în momentul despărțirii, în metrou fiind, a anunțat pompos:

-Adio, nu ne vom mai reîntâlni niciodată.

Nici acum nu știu dacă a zis-o cu părere de rău, ce știu e că nu am trecut niciodată granițele colegialității. Și că era din alt oraș și nu intenționa să se mute în București. Evident că ne-am revăzut, cu ocazia unui examen.

Câți astfel de oameni nu întâlnim de-a lungul vieții? Oameni cu care ne-ar plăcea să. Nu știu exact ce. Cert e că ne-ar plăcea să fie mai mult de o discuție, de un flirt. Poate o cafea împreună. Poate o cină romantică. Poate o plimbare în parc sau poate o iubire de-o vară, de-o viață.

Ne ciocnim de ei peste tot. Pe stradă, în autobuz, la serviciu sau în vacanțe. Chiar și pe bloguri, în complexa și infinita lume a cuvintelor. Stăm de vorbă sau doar ne privim, suntem seduși de personalitatea sau/și înfățișarea lor și apoi dispar pentru totdeauna. Și chiar dacă rămân în preajma noastră nu se întâmplă niciodată nimic interesant, niciodată mai mult, doar discuții sterile, doar zâmbete stinghere, doar pură amiciție.

De ce?

Poate pentru că așa trebuie să fie. Poate pentru că ne lipsește curajul de a face primul pas. De a cere un număr de telefon, de a lansa o invitație. Poate pentru că știm că nu se poate. Că nu e corect. Că nu se cade, că nu avem niciun viitor împreună. Poate suntem deja într-o relație și nu vrem să punem în pericol ce am construit cu atâta migală de-a lungul anilor. Poate nici nu ne dorim suficient de mult. Sau nu suntem pregătiți, nu vrem să riscăm să fim respinși. Pentru că de cele mai multe ori aceste lucruri sunt doar în mintea noastră, celălalt nu simte la fel. Celălalt nu vrea nimic cu noi, de la noi.

Nu vom afla niciodată ce-ar fi fost dacă. Vom realiza însă că nu am fost predestinați să fim acei frumoși “strangers in the night”.

Love was just a glance away, a warm embracing dance away…

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Share

49 de comentarii la “Ce-ar fi fost dacă?”

    1. Credinta mea, Tury, este ca nu suntem meniti sa fim cu acele persoane. Niciodata. Sa-ti dau un exemplu, poate nu cel mai potrivit in acest context, dar cu o anumita legatura. Asta vara, prin august, am avut sansa sa imi iau un post. L-am scapat ca prin urechile acului si mi-am exprimat public imensa dezamagire. O colega care m-a auzit si care era langa mine mi-a spus:stai linistita, nu era pentru tine, locul tau e in alta parte. :dizzy: :alien:
      S-a dovedit ca avea dreptate. Aveam sa aflu asta acum cateva zile. :biggrin:

  1. Nu stiu ce sa zic, poate ca totusi exista un destin, anumite puncte cheie in viata unde trebuie sa ajungem, oameni de care sa ne legam si oameni de care nu.
    Sau poate totul depinde doar de noi si de alegerile noastre exclusiv …sincer si eu ma intreb adesea :ermm:

    1. Neata, Larisa :cheerful: , ai pus foarte bine problema, de ce de unii oameni ne legam mai mult si de unii mai putin. Romantic vorbind. :biggrin: :dizzy:
      Eu cred si vreau sa ma contraziceti voi ca nu e vorba de alegeri ci de dorinta. Daca ambele persoane isi doresc la fel de mult sa se cunoasca, sa-si ofere o sansa, sa vada daca poate fi ceva sau nu, atunci nimic nu le poate sta in cale. Evident totul trebuie sa se petreaca intr-un anumit context favorbil inchegarii unei relatii. Sa aiba amandoi disponibilitate care asa ceva. Complicat. Sau nu. :biggrin:

  2. Eu sincer nu am mai fost singura de aproximativ 10 ani (intre ultimele mele 3 relatii cred ca am avut maxim o saptamana pauza), deci nu mai mi-e natural sa ma uit la un strain ca un posibil ceva. Nu zic ca nu mi s-a intamplat de cateva ori pe parcursul celor 10 ani sa-mi treaca prin cap ce-ar fi fost daca, dar m-am cam oprit la gandul asta. Cand eram mai tanara si mai singura preferam sa nu ma intreb prea mult si sa fac primul pas :)) Am primit si accepturi, si refuzuri, dar macar nu mi-au ramas prea multe intrebari.

    1. :biggrin: :lol: Draga Anda, cred ca am gasit raspunsul la framantarile mele. Cu ajutorul tau. Cred ca tu ai dreptate, cei mai multi dintre noi ne oprim la acest gand. Ne trece prin cap(daca ne trece) si atat. Alungam rapid gandul ca pe ceva gresit, ca pe ceva necuvincios. :lol: :ninja: :alien:
      Cel putin dupa o anumita varsta, hai sa spunem dupa 25 de ani? :dizzy: :ermm:

  3. Neata! Cum adica ”să” fară continuare? Ca doar e clar: doar nu e sa jucati sah :biggrin:
    Cand e sa se intample, unele lucruri se intampla. Ne intersectam vietile cu ale altor oameni din multe motive, niciunul dintre ele nefiind intamplatoare. Cand ne termina treaba in viata lor si/sau ei in a noastra povestile se termina.
    In afara de asta, mai sunt si clipe cand dai peste persoane care iti plac si atat. Zambesti, le admiri si mergi mai departe.

    1. Neata! :cheerful: Marin, cum prezinti tu situatia, pare ca totul este programat. Crezi in destin? Crezi ca asa am fost sortiti, meniti? Cei care am fost. :lol:
      Slava Domnului ca unii dintre noi mai facem si un pas inainte, ca daca e cum zici tu toti ne-am vedea de drum si nu s-ar intampla nimic. :lol: Vorbesc de cei care se plac reciproc. :lol:
      Mie nu-mi place sa fac primul pas. :tongue: :blush:

      1. Neata! :biggrin:
        Eu cred in minunata oportunitate de a alege. Noi ne scriem drumul prin alegerile pe care le facem.
        Stii ca se zice ca e bine inainte de pasul important inainte sa faci doi indarat. Ca sa vezi mai bine situatia :cool:
        Banuiesc ca nu iti place sa fii primul pas; nu e intotdeauna bine. Eu zic ca si barbatul si femeia ar trebui sa faca asta: sa spuna sincer ce simt fara sa lase felurilte prejudecati sa stea in calea sentimentelor lor.
        Apropo, trebuie sa stii melodia asta:
        -http://www.youtube.com/watch?v=wCTf5k1Q_0s

        1. In viata reala da, nu prea fac eu primul pas. Acum, la varsta asta, cu atat mai mult. Nu pot…
          Mi se pare fortat, nefiresc. Insa, cand am cunoscut oameni pe net, am facut eu primul pas. Cel putin am fost cea care am abordat prima persoana, in semn de imprietenire, nu te gandi la propuneri indecente. Asa ceva chiar nu e de mine. :biggrin:
          Fac doar ce simt…si nu simt atat de departe. :biggrin:
          Cat despre propriile alegeri e problema spinoasa rau. Prefer sa nu ma pronunt. :biggrin:

          1. Hola!
            Nu imi pot opri mintea sa nu se gandeasca la tot ce vrea ea :cool: Pot intelege ce spui; in acelasi timp, insa, eu zic ca atunci cand vrem ceva e bine sa depasim toate tiparele sociale si temerile pe care ele ni le-au creat.
            Ma pronunt eu: fiecare gand, fiecare cuvant, fiecare fapta schimba totul. Viata noastra si cea a lumii din jurul nostru :) E un amestec mare de energii intr-un joc greu de descifrat, insa logic.

            1. Hola, Marin :cheerful: In principiu ai dreptate. Insa mi se pare penibil sa merg la un barbat necunoscut si sa-i fac eu o propunere. Cred ca s-ar uita la mine ca la o obsedata si s-ar inchina. Mai ales ca toti barbatii au impresia ca eu ma dau la ei. Evident ca totul e in mintea lor. Majoritatea fug de mine cand ma vad… Iti dai seama cum ar fi daca i-as mai si invita undeva. Nici nu se pune problema. Poate sunt eu mai invechita… :ermm:
              In rest da, cand imi doresc ceva, depasesc toate tiparele sociale. Dar nu sa invit un barbat necunoscut, sa-i fac eu avansuri. :wassat: Nici nu e stilul meu si nici nu simt astfel. Mai bine raman singura toata viata decat sa ma umilesc in halul asta si sa ma fac de ras. In plus nu ma intereseaza barbatii care nu au initiativa. :devil: Ce sa fac cu ei? Eu vreau barbati curajosi! :cheerful:

  4. De mult nu mă mai întreb la modul serios “ce-ar fi fost dacă”. Ştiu deja răspunsul, e acelaşi, invariabil – acel “poate” a ieşit din ecuaţie. Iar dacă se întîmplă cumva să intru în jocul întrebării, aşa cum aş continua poate un joc de ‘Zuma’, atunci totul ar rămîne acolo, în acea virtualitate din mintea mea, fără a răzbate cîtuşi de puţin în lumea reală, odată ce am apăsat pe ‘Quit game’.

    Îmi place cum ai scris articolul, are o căldură aparte care parcă se confruntă cu răcoarea toamnei…

    1. Nu, nu era vorba de a ne intreaba la modul serios. :lol: :biggrin: Ci doar de a ne intreba. De amorul artei de ex. :lol: :tongue:
      Nu stiu, eu cred ca in viata intalnim foarte multi oameni fascinanti, interesanti. Desi eu sunt adepta ramanerii pe viata fidel unui singur partener(monogamiei sa-i spunem asa) in ultimul timp ma gandesc ca poate e o abordare gresita. Ca poate pierd tot ce e mai incitant in viata asta. Si mai frumos si mai distractiv. :biggrin: :dizzy: :ermm:

      Ma bucur mult de tot ca exista macar o persoana caruia sa-i fi placut cum am scris acest articol. E un articol mai special, mai de suflet. Poate mai indraznet putin. Poate nu toata lumea il digera, dar e bine ca tie ti-a placut ceva la el.

      La mine sunt 28 de grade, vreau racoarea toamnei! :lol:

      1. Pofteşte la mine, sînt numai 23°C în cameră acum, cu toate uşile deschise. Prea răcoare pentru mine, pentru toamna… cealaltă, dinăuntru. :sad:

        Exerciţiile de imaginaţie pot fi plăcute dar pot deasemenea induce gînduri care să fractureze stabilitatea curentă, acolo unde există şi e dorită. Dacă pierzi ceva? Cu siguranţă da: experienţă de viaţă, o mică complexitate dincolo de puţinul timp petrecut şifonînd cearşafuri, eventual. Dar oare pierzi mult, comparativ cu iubirea, respectul, sprijinul, însăşi prezenţa unei persoane deja devenită parte integrantă din tine? Asta n-o pot spune eu. :ninja:

        Oare infidelitatea se afă în faptă? Oare se află în gînd? Sau poate în ambele deodată… Imaginaţia poate fi infidelitate deja? O, vai de noi atunci! :devil: Sau poate nu. Cred că ar trebui să fie la alegerea fiecăruia şi la buna înţelegere. Fiecare după cum îl trage ADN-ul, pînă la urmă. :wink:

        Apoi există prietenia (văzută ca amiciţie). Alt univers cu alte reguli. Şi oameni care înţeleg sau nu, care acceptă sau nu – pentru ei sau partenerii lor de viaţă. :smile:

        Şi în fine, înţelepciunea supremă la finalul vieţii:
        “Nu-mi pare rău de ce-am făcut – îmi pare rău de ce n-am făcut!” :cool:

        1. :)) Dragos, ma refeream la gradele de afara, nu la cele din casa. :lol: :devil:

          Daca tu n-o poti spune, eu cu atat mai putin. :cwy: Nu sunt casatorita, nu am fost, nu am avut o relatie de felul celei pe care o descrii tu. Sufletul meu pereche nu exista. Sau daca exista o fi prin Patagonia, cert e ca nu o sa-l intalnesc niciodata. Nici nu visez la el. La cai verzi pe pereti. :sick:

          Deci nu pot nici macar sa ma gandesc cum ar fi sa insel o persoana dintr-o relatie pe care nu am avut-o niciodata. Astea, problemele astea existentiale, sunt pentru cei norocosi, nu pentru mine. Evident ca daca ai langa tine o asemenea persoana nici prin cap nu-ti trec ganduri de genul celor sugerate de mine in articol. Dar sa fim seriosi, dupa cum puneti voi problema toti oamenii de pe planeta sunt niste sfinti si niciunul nu insala, toti se iubesc si se respecta la infinit. Eu auzisem altceva. Dar in fine. Se pare ca sunt de pe Marte. :alien: :lol: :ninja:

          Dragos, dupa cum gandesc barbatii, aia pe care ii cunosc eu, nu sfintii din blogosfera, puri si imaculati, infidelitatea nu exista. Nici cu gandul, nici cu fapta. Ei nu insala, ei se descarca sexual. :biggrin: Deci, despre ce vorbim noi aici? :devil:

          Si eu ma refeream la ce ar fi sa beau o cafea cu respectivul(indiferent care) nu cum ar fi sa ajung in pat cu el. Eu in felul asta nu ma gandesc niciodata. :angel:

          1. Zi mersi că n-am numărat gradele din sticlă! :tongue: :lol: Afară sau în casă – la mine e totuna, dacă nu cumva mi-a crescut doza de ne-simţire peste media acceptată la nivel naţional. :whistle:

            Serios vorbind, căsătoria (oficială, legală) nu reprezintă în nici un caz o piedică morală în faţa celui învăţat să “experimenteze”, indiferent de sex – dacă vrei detalii, întreab-o pe fosta mea “oficială”. :ninja: Aşa cum, în revers, o relaţie liberă, “casual”, nu poate impiedica partenerii ei să îşi fie fideli unul-celuilalt dacă aşa doresc. Totul e în suflet, nu într-o bucăţică de hîrtie (sau în lipsa ei).

            Dacă aş vorbi despre “descărcări”, chiar obiectiv fiind tot aş fi acuzat de subiectivism într-o anumită măsură, aşa că prefer să evit subiectul. Ar fi prea mult de discutat oricum şi nu vreau să risc să depăşesc lungimea articolului. :smile:

            Cît despre “întinderea” gîndului, ştii că-mi place să acopăr toate posibilităţile şi să vorbesc la modul general pentru toată audienţa posibilă. Cineva probabil că a “sudat” deja cafeaua de vreun cocktail şi a trecut la testul de anduranţă a lenjeriei de pat, fie chiar şi numai în propria lor imaginaţie. :cool: Deşi nu e absolut deloc obligatoriu ca de la cafea să se ajungă în pat – uneori mobilierul aflat la îndemînă e suficient, iar în lipsă e bun şi un covor mai grosuţ. :devil: :lol:

            Nu întreba: “otrava” serii a fost vinul negru de casă. :biggrin:

              1. A fost OK, n-am depăşit măsura. Partenerul de pahar a avut nevoie de escortă pentru a ajunge acasă. :whistle:

                Putem discuta subiectul respectiv în detaliu, la o cafea. Sau dacă faci cinste, merge şi o tărie. Ce zici, îţi permiţi asemenea… infidelitate? :angel:

                Hehe, glumesc, poţi refuza liniştită. :lol:

                1. O dai in glume, te eschivezi. :lol: Crezi ca e o discutie potrivita la o cafea? :lol: :dizzy:
                  Mai bine ne explici public, detaliat, in 10 pagini, pe blogul tau. :biggrin:

                2. Nţ, nţ, nţ… aşa de scumpă e cafeaua în Bucureşti…? :whistle:

                  Nah, la mine nu abordez subiecte hot, nu e genul meu. Mă bîntuie întunericul, umbrele… Poate altcineva, un cineva care ştie să mintă frumos, măcar să-şi merite cafeaua. :angel: :smile:

    1. Da, asta daca suntem deja intr-o relatie perfecta. O relatia cu jumatatea noastra. O relatie in care nu ne uitam in stanga si in dreapta in care suntem complet fericiti. Suntem binecuvantati cu o dragoste mare, pe viata.
      Dar daca suntem singuri? Daca ii lasam pe toti sa treaca pe langa noi? Sau daca suntem intr-o relatie fara viitor care scartaie? :ermm: :wassat: :pouty:

    1. Da, Pato, sunt si astfel de situatii, doar ca nu la ele ma refeream eu in articol. Tu deja ai facut primul pas, te-ai intalnit cu fata si ati concluzionat ca nu va potriviti. Ca nu puteti construi o relatie solida. Asta e deja un caz fericit. Eu vorbeam de cazurile in care desi cei doi se simpatizeaza, raman la stadiul de discutii amicale fara intalniri romantice, fara cafea, fara telefoane, fara plimbari, fara nimic.

      1. pai crezi ca n-au existat flirturi, nu am putut sa le invit pe toate undeva :)).
        Trebuie sa existe un context, fiindca nu poti sa spui tot ce simti ce crezi oricum…suntem oameni, din pacate uneori sau mai degraba deseori nu esti inteles si catalogat ca superficial daca o faci, daca nu o faci esti las si fara initiativa. :)) Nu e bine oricum o dai.

        1. Oh, cred ca ai intalnit tu numai fete complicate foc. Cum sa te superi pe un tip ca te invita la o cafea. In cel mai rau caz il refuzi si atat. Dar sa-l judeci pentru atata lucru? :dizzy: :ermm:

          1. :)) nici nu stii ultima experienta :), am fost catalogat in niste moduri total desprinse de realitate… nu pot face publica discutia, poate trebuie sa mai treaca timp sa se prescrie fapta :)) si o sa dau curs actualitatii picanterii :)) :blush:

  5. Sa stii ca am si eu astfel de ganduri, mi s-a intamplat si mie, si inca mai am intrebari daca am facut ce trebuia. Si atunci ma consolez cu gandul ca asa mi-a fost scris, si ca viata merge inainte…

  6. Sa stii ca si eu m-am mai gandit la chestia asta. Chiar si azi, stateam la semafor si era un sediu de firma cu geamuri si vedeam un barbat, stand la un calculator. Si ma gandeam asa, ca daca el e tipul care mi-e sortit mie, jumatatea mea, si cu toate astea nu ne-am intalnit si nu ne vom intalni niciodata. Eh, ganduri prostesti, mi-am zis. Si cam asa e…nu stiu daca chiar exista jumatatea ta. Jumatatea ta este persoana cea mai potrivita pentru tine la un moment dat. Dar cum noi ne schimbam, poate si idealurile noastre in iubire se schimba…

    1. Mihaela, m-ai omorat cu noua problema pe care ai ridicat-o. :dizzy: :wassat: :biggrin: :happy: Uite, la asta nu m-am gandit, desi poate trebuia. :cool: :wink: Oare se schimba aceste idealuri? Trebuie sa meditez adanc, grea dilema. Ca firesc ar fi sa se schimbe. Daca noi ne schimbam in sensul de evolutie, e clar. Doar cine stagneaza isi pastreaza aceleasi idealuri toata viata, nu? :devil:

  7. Pana sa il cunosc pe EL aveam si eu ganduri din astea. Visam cu ochii deschisi la un X sau Y. Cu majoritatea care mi-am dorit suficient de mult am incercat. Am primit 2 refuzuri, dar am avut si cateva relatii foarte intense pe care cu siguranta nu le aveam daca nu faceam primul pas. Apoi cand a aparut El am stiut dupa prima luna ca e The One. Zici ca il stiam de o vesnicie mi s-a parut firesc sa ma ceara dupa 3 luni si ne-am casatorit dupa 1 an.

    Din punctul meu de vedere, cand apare alesul vei sti. Dar pana atunci trebuie sa ai tupeu si sa lupti sa iti implinesti visele, fanteziile, macar sa incerci, oricat de deplasate ar fi. Si ce daca te refuza? Iti pansezi orgoliul si o iei de la capat…

    In plus gandirea ca “nu o sa mearga, nu avem viitor impreuna” e absurda fiindca cele mai importante sunt clipele petrecute impreuna, prezentul, senzatiile, dorinta, chiar daca maine va ramane o amintire, macar o sa ai ce sa iti amintesti :)

    1. Interesant cum pui tu problema, Alice, :cool: dar, cred, e si cea corecta. :happy: Atat cea referitoare la cel ales, pe care il identifici din prima clipa, care la mine, nu s-a intamplat pana acum, si sunt usor nedumerita de ce :dizzy: , dar si in ceea ce priveste trairea prezentului fara ganduri si planuri de viitor. Pentru ca astfel pierzi tot farmecul vietii. :lol:

  8. de multe ori in viata mi-am spus si eu ” ce e al meu e pus deoparte” si la un moment dat asa a fost dar pan acolo am trait si eu experiente asemanatoare cu a ta, mi-am imaginat, dorit, n-am avut destul curaj, am asteptat un semn, si-am trecut pelanga n ocazii. nu-mi pare rau dar mereu ne gandim: daca, poate….”

  9. Buna ! Am avut de cateva ori si eu asemenea experiente si m-am intrebat ce-ar fi fost daca as fi fost mai indrazneata si as fi mers mai departe cu flirtul? Poate, daca…Sunt cuvinte care ne fac sa simtim intens pe moment. Cred ca e vorba de nou, de oameni care spun cuvintele potrivite la momentul potrivit, care stiu sa fie sarmanti doar printr-un zambet . Si totusi, poate nu a fost sa fie si sus acolo , maestrul care trage sforile stie bine de ce nu a lasat firul mai lung in cazul respectiv :)

  10. Uite, de exemplu acum cineva imi monteaza restul de calorifere, vorbeste respectuos, are un zambet placut si o privire care ar putea cuceri, dar nu ma intereseaza nici daca as sti ca e… perfect. Consider ca de multe ori nici nu e vorba de flirt ci doar de a-si face placuta prezenta, sederea, dupa caz.
    Unii oameni se straduiesc sa faca asta sau doar asa e firea lor, indiferent cine esti, cum arati. Cand s-a intamplat am dat semne, eu zic clare, ca nu sunt interesata.

    Nu mi-am pus intrebarea “ce ar fi fost daca” in timpul unei relatii; in afara unei relatii am mers pe ideea daca nu se arata interesat eu nu o sa fac primul pas. Si la “primul pas” e ceva de dezbatut pentru ca unii sunt de parere ca “daca ma saruta” acela e primul pas, pentru mine o invitatie in oras poate fi. Dorinta, chimia… iti spun asta, simti.
    M-am simtit ciudat sa insist intr-o situatie, dar a fost benefica de ambele parti, instinctul nu m-a inselat si astazi suntem impreuna. :blush:

    1. Da, Mihaela, ai dreptate, unii oameni sunt pur si simplu amabili, sunt nice, cum as spune eu si ceilalti isi imagineaza cate-n luna si-n stele. De exemplu tot barbatii din jurul meu au impresia ca ma dau la ei doar pentru ca sunt nice cu ei si le vorbesc frumos. :lol:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: