Stați nu vă alarmați, n-am comis nicio infracțiune, e doar o metaforă. Sunt acasă și mă bucur de puțină libertate. Și simt că trebuie să scriu (mai mult pentru mine însămi) aceste rânduri. Nu vreau să pară ca o explicație a absenței mele de pe blog sau ca o lamentare pentru că nu caut milă, consolare sau cuvinte de încurajare. Nu scriu pentru a mă elibera sau a mă descărca. E o pagină din viață mea peste care nu vreau să trec așa ușor.

Sunt gândurile mele de student în anul I care a terminat (încă nu știu dacă cu bine) prima sesiune. Așadar iată câteva concluzii la cald:

Discrepanța dintre așteptări și realitate

Am intrat la facultatea asta cu gândul să învăț. Să acumulez cunoștințe, deprinderi, priceperi. Dar nu mi-am imaginat niciodată că va fi atât de greu. Nu mă așteptam la asemenea pretenții exagerate din partea profesorilor. Dar am înțeles în cele din urmă că e doar vina mea, pentru ca am crezut că tot procesul va fi ușor, frumos, lin. Trebuie să-mi fie învățătură de minte și să nu mai comit greșeala de a vedea dinainte trecut obstacolul, oricât de mic ar părea el.

De ce ocnaș, totuși?

Pentru ca mă simt ca la închisoare. Stau doar în casă si fac teme de dimineața până seara. La 9 AM mă așez la calculator și mă mai ridic de la masa de scris abia la 10-11 PM. A doua zi o iau de la capăt. Am timp doar să mănânc și să dorm (noaptea). De Crăciun și de Revelion am făcut teme. Nu ies din casă, nu mă mișc, nu am timp pentru nimic altceva.

Întotdeauna după furtună iese soarele

Acum, că s-a terminat primul semestru, am uitat tot coșmarul prin care am trecut. Sunt relaxată, sunt în vacanță. Parcă nici nu s-a întâmplat. Totuși nu mă pot bucura pe deplin pentru ca mă gândesc non stop la semestrul II pe care mi-l închipui și mai solicitant pentru că va intra în scenă o materie cu care eu nu sunt în cele mai bune relații (ca să mă exprim blând).

Încrederea în sine nu e constantă de-a lungul vieții. Azi poți să te simți stapânul lumii, undeva sus pe Everest, a două zi însă poți pica dureros, undeva sub nivelul mării, debusolat și fără perspective.

Ei bine, dacă înainte de începerea facultății debordam de entuziasm și încredere în forțele proprii acum sunt cumplit de demoralizată, iar îndoielile privind capacitatea mea intelectuală și puterea de muncă mă copleșesc. Sunt tentată zilnic să renunț. Îmi dau seama că sunt depășită de situație, ca e prea mult pentru mine.

Prezentul e gri, dar viitorul trebuie să fie luminos

Nu știu cum se va termină odiseea asta, însă sper că voi duce la bun sfârșit proiectul proaspăt început. Până la urmă, ce e ușor în viața asta?

Spuneți voi!

Emotii coplesitoare, entuziasm nedisimulat, amintiri nepretuite caci in urma cu fix cinci ani s-a nascut summerday, blog ce a generat de-a lungul timpului mii de dialoguri spumoase, discutii frumoase si fructuoase, clipe de neuitat in compania voastra, a celor care ati binevoit sa-i trece pragul cu sufletul deschis. Asadar, azi, 12 ianuarie, se implinesc cinci ani de vara vesnica, cinci ani de cand acest blog va tine la curent cu noutati din viata proprietarei sale care isi sarbatoreste si ea, tot acum (simpatica coincidenta, nu?) ziua de nastere.

E motiv de bucurie si recunostinta pentru ca acest blog este printre putinele constante din viata mea. Pentru ca in valtoarea evenimentelor cotidiene, cand in fiecare clipa apare ceva nou si imi da toate planurile peste cap, cand vad ca totul e atat de schimbator, atat de imprevizibil, am nevoie de ceva stabil, ceva la care sa ma pot intoarce si unde sa stiu ca gasesc o vorba buna, o incurajare, un prieten cald si drag. Cand totul pare pierdut, cand sunt trista, cand framantarile mele nu-si gasesc raspuns, ma intorc aici. Acasa. Aici unde ma simt cel mai bine, unde sunt intotdeauna fericita.

El, blogul, m-a motivat sa indraznesc mai mult, sa incerc lucruri deosebite, sa visez, sa-mi doresc si sa realizez mai mult. Datorita lui am calatorit mai des, am pornit in excursii, pe cont propriu, in tara si in strainatate, am achizitionat un DSLR in speranta ca voi reusi sa fac fotografii mai bune. Si tot el m-am invatat sa am incredere in mine. Mi-a aratat ca si eu pot, ca imposibilul si inimaginabilul pot deveni realitate cand exista vointa.

Cred ca tot el m-a impulsionat sa-mi cumpar si noul telefon mobil pentru ca pe cel vechi scrisul abia se vedea si cu greu puteam citi din metrou sau dimineata, din pat, comentariile voastre.

Summerday e o poveste fara sfarsit. Poate nu scriu atat de des ca la inceput, dar cu inima sunt mereu aici. Nu v-as putea parasi, simt ca sunt incapabila sa renunt la scris, la voi, la o parte din mine in cele din urma. Pasiunea s-a mai diminuat putin, dar e tot acolo, iar sa-mi deschid sufletul pe blog e un soi de terapie care, din cate am observat, chiar functioneaza in cazul meu.

Stiti ce se simte dupa ce iti faci cunoscute trairile sau niste ganduri apasatoare pe un blog public? O liniste imensa. Eliberarea mult ravnita. Ca si cum ai lua un medicament care iti calmeaza instant durerile. Si apoi o euforie revigoranta. Este bucuria propriei creatii.

Ar fi multe de spus, dar, hai sa mai pastram cate ceva si pentru 12 ianuarie 2017…

Si ca de obicei, summerday si Nice v-au pregătit o mica surpriza azi, la ceas aniversar. Un premiu constand in:

1. un lac de unghii-gel ultrarezistent nuanta wonderfuel de la Essence

2. un fard de pleoape snowflake de la Essence

3. un fard de pleoape apricotta, tot de la Essence

4. o mascara pentru volum “get Big Lashes”, aceeasi marca

5. o crema-gel hidratanta, imbogatita cu extract de fructe de goji, paraben free, de la Elmiplant

Ce trebuie să faceți pentru a obține aceste produse:

1. Dati like paginii de Facebook a blogului aici (sau mai simplu, exista like box-ul in stanga sus).

2. Dati share pe contul vostru de Facebook cu link-ul catre acest articol.

3. Lasati un comentariu la acest articol unde mentionati numele cu care ati dat like, link-ul catre share-ul pe care l-ati dat pe facebook si unde imi povestiti despre anotimpul vostru preferat (care este si de ce va place).

*Castigatorul va fi ales prin tragere la sorti cu ajutorul programului random.org

*Ultima zi de inscriere este 20 ianuarie 2016.

Va multumesc tuturor pentru ca mi-ati fost aproape de-a lungul acestor superbi cinci ani!

Ai visat vreodata la ea, la viata perfecta traita asa cum iti doresti, cum ti-ai imaginat dintotdeauna?

Sa reformulam. Cati dintre noi indraznim sa visam la viata perfecta? La jobul perfect si partenerul ideal ca sa enumar doar doua dintre componentele sale esentiale. Cati dintre noi avem curajul sa credem ca le putem avea pe toate? Poate doar vreun naiv, imi veti raspunde.

Viata perfecta exista. Acum nu mai am niciun dubiu. Doar ca nu exclude munca dura, lupta cu greutatile, lacrimile. Ele sunt insa completate de multa vointa, perseverenta, curaj, optimism si incredere de sine.

Viata mea nu e nici pe departe perfecta. Dar asta nu ma impiedica sa ii admir pe cei care se bucura de ea, pe cei care sunt impliniti din toate punctele de vedere si radiaza de fericire. Pe cei care nu au abandonat niciodata lupta, au stiut ce au vrut si au reusit. Nu pot sa nu-i apreciez si sa nu le recunosc meritele.

Pe Mimi am descoperit-o la inceputul anului pe cand cautam cu disperare informatii despre Praga. Acesta a fost primul meu contact cu vlogul ei si de atunci am ramas cu gandul la ea. In timp m-am indragostit datorita ei, printre altele, de Sardinia, Portugalia  sau Positano, Italia.

Pentru ca Mimi asta face. Calatoreste prin lumea larga cam de doua ori pe luna. In plus are o afacere de succes, un sot dragalas cu care se potriveste si rezoneaza perfect, o casa superba in Londra, o familie deosebita care include o sora la fel de simpatica si frumoasa ca ea.

Nu stiu ce are Mimi special, dar ori de cate ori sunt trista, plictisita sau stresata, ii vizionez videoclipurile si uit de toate problemele din lume. Ma emotioneaza atat de tare entuziasmul ei, energia pozitiva degajata de ea si cuvintele ei incat nu ma pot opri sa nu zambesc cat timp ii urmaresc aventurile sau speech-ul.

Mimi nu e doar o tanara ( in jur de 25 de ani) uluitor de frumoasa (mai ales la interior) si inteligenta, dar e incredibil de dulce, naturala, spontana si talentata. Iubeste enorm oamenii si animalele, este pasionata de calatorii si nu pregeta sa impartaseasca din experientele ei. Are un accent adorabil si vorbeste o engleza pe intelesul tuturor. Pe mine, povestea ei de viata m-a cucerit instant. Nascuta in Baku, Azerbaidjan, a emigrat in Canada la 16 ani impreuna cu familia sa. In Toronto, la munca (lucra intr-o banca) l-a cunoscut pe Alex (un tanar nascut in Rusia) s-au casatorit, au facut nunta in Rep. Dominicana, tocmai pe una din plajele mele favorite, Punta Cana, si acum locuiesc in Londra. Au dezvoltat impreuna o afacere si fiecare detine cate un vlog in care ne dastanuie momente din activitatea lor cotidiana, din excursiile lor, dar si filosofia lor de viata, sfaturi si recomandari, impresii, ganduri.

Uneori perfectiunea, organizarea si ordinea din viata lor te sperie. Sunt si momente cand efectiv te indoiesti ca totul e real. De multe ori m-am gandit si eu ca nu poate fi adevarat. Ca totul e regizat, ca cei doi joaca teatru, ca nici macar nu se iubesc, ca au gasit cea mai usoara cale de a scoate niste bani.

Insa eu imi doresc din toata inima ca iubirea lor sa fie reala si sa dureze toata viata. Deoarece pentru public e important mesajul si starea indusa de prezenta lor tonica, agreabila, de locurile pitoresti vizitate si clipurile impecabil realizate. O stare de bine, de satisfactie sa stii ca in lumea asta mare exista oameni atat de buni, de frumosi, de extrovertiti si de altruisti. De oameni care au reusit prin fortele proprii si-si traiesc propriul vis. Ca da, se poate.

In alta ordine de idei Nice’s blog are pentru voi o mica surpriza. Va invita pe toti la un concurs parfumat (asta asa, ca sa sarbatorim revenirea mea in blogosfera). Detalii gasiti aici.

Considerati ca viata pe care o traiti voi actualmente este una perfecta? Si daca nu, ce i-ar mai lipsi sa devina astfel? Ce inseamna in viziunea voastra o viata perfecta?

P.S.

Si daca tot suntem la capitolul recomandari nu pot sa nu amintesc  un blog excelent pe care il citesc cu mare placere, dar si emisiunea mea preferata, House Hunters International, cea care ma provoaca la visare, ma incurajeaza sa calatoresc mai des si ma relaxeaza zilnic, si pe care o gasiti de la 8 AM si 7 PM pe Travel Channel, dar si pe youtube .

Probabil, ați observat că nu am mai scris nimic nou în ultima vreme. Am o stare de spirit bizară, care mă ține departe de blog, de net în general. Arareori mai deschid calculatorul pentru a-l închide rapid după o jumătate de oră. Și, poate este o imprudență că sunt atât de sinceră și vă dezvălui zbuciumul meu sufletesc.

Ei bine, de vreo două zile am intrat în concediu. E prima mea vară, după mult prea mult timp, în care nu am examene și pot să mă bucur pe deplin de vacanță. În care pot să mă relaxez în voie.

Paradoxal, însă, deși nu am niciun motiv, sunt mai stresată ca niciodată. Sunt foarte demoralizată, sensibilă, nervoasă, iritată și iritabilă. Nimic nu mă mulțumește, mă deranjează totul în jur, începând cu temperaturile tropicale care mă lasă fără vlagă și îmi fură pofta de viață și terminând cu oamenii. Răutăcioșii de exemplu, care se găsesc, din senin, să comenteze ceva la adresa mea. Mă încarcă cu o cantitate imensă de energie negativă de care nu prea pot să mai scap.

Săptămâna trecută m-am lamentat non-stop. Efectiv nu mai suportam să merg la serviciu, să mă trezesc la 5 dimineața, detestam aglomerația și zgmotul orașului, iar frustrările mele au atins apogeul când, într-o “bună” zi, m-am trezit că buldozerele și picamerele au luat din nou cu asalt zona în care locuiesc, în jurul blocului au apărut tranșeele, iar impresia generală era de teatru de război.

M-am chinuit din răsputeri să înțeleg de ce, totuși, anxietatea a pus stăpânire pe mine. De ce nu mă pot calma, de unde provin angoasele astea?

Și revelația m-a pocnit în moalele capului. După o lungă perioadă de meditație în singurătate absolută am înțeles că nu e nimic ciudat cu mine, dimpotrivă, că asta e starea mea naturală. Că așa, nemulțumită și stresată, sunt eu în cea mai mare parte a timpului.

Așa sunt eu construită și nu e nimic de făcut.

Oare?

Îmi dau acum seama că am tot timpul nevoie de ceva pentru care să lupt. Un țel de doborât, un obiectiv, un scop care odată atins să mă împlinească. Am nevoie de ceva grandios care să-mi țină mintea ocupată. Am nevoie ca de aer de o nouă provocare. Lâncezeala și plictiseala din vacanță nu sunt deloc constructive.

Cum vă spuneam mai sus, obișnuiam să mă plâng de tot ce mi se întâmplă, până când, spre finalul săptămânii am dat din întâmplare peste drama unei tinere femei care tocmai se stinsese din viață, răpusă de o boală necruțătoare. Curioasă cum sunt am încercat să găsesc detalii despre acest caz și când am văzut-o pe patul de spital și cu un bandaj la ochi (semn că acesta îi lipsea), am realizat cât de norocoasă sunt că am trăit până la vârsta asta, că sunt încă sănătoasă. Și cât de ridicol este să mă tot lamentez pentru orice fleac. Când, de fapt, ar trebui să fiu fericită, mulțumită și recunoscătoare.

Doar că eu nu m-am raportat niciodată la ceilalți. Cel puțin nu la cei cu care viața nu a fost, să zicem, deloc generoasă. La cei necăjiți și năpăstuiți. Ar fi prea simplu.

Asta nu înseamnă că am stat agățată mereu de gardul vecinului mai înstărit sau mai de succes privind în ograda lui cu pizmă. Ar înseamna sinucidere curată.

Am încercat să mă raportez mereu la dorințele, planurile și visurile mele. De exemplu, am aspirat dintotdeauna la o anumită stabilitate financiară și profesională, prima derivând din cea de-a doua. Dar, mai presus de orice, am încercat să-mi hrănesc sufletul cu frumos. Și cu iubire. Când una din aceste verigi lipsește, lanțul fericirii se rupe.

Voi la cine/ce vă raportați?

Clipa cea mare a sosit, în timp ce îmi aștept taxiul care mă duce la aeroport îmi iau un mic răgaz pentru a vă scrie câteva cuvinte înainte de plecarea la Praga.

În primul rând, în al doilea și în al treilea tot ce-mi doresc este să ne revedem sănătoși.  Nimic altceva nu mai contează.

Sper din tot sufletul ca după această evadare să mă liniștesc și să îmi reiau activitatea pe blog. Poate nu la fel de intens ca în primii ani, dar măcar câteva articole pe săptămână ar fi perfect dacă aș putea publica.

Sărbători cu pace, bucurie și belșug vă doresc în continuare!Paște fericit tuturor! 

V-ați cunoscut recent și îți dai seama că ești deja îndrăgostită. Vă înțelegeți bine, chimia funcționează, relația pare a se închega, dar cu toate astea tu ești încă pe facebook cotrobăind prin diverse conturi și relaționând și cu alte persoane de sex opus.

Ai terminat liceul și a venit momentul să-ți alegi drumul în viață. Dar ești nehotărât, te înscrii la trei facultăți, fiecare din alt domeniu de activitate, toate te acceptă și tu nu știi pe care s-o urmezi.

Întreaga copilărie visezi la ziua nunții tale, la rochia de mireasă desăvârșită. Mergi la târguri, răsfoiesti tone de reviste, ajungi să probezi creațiile marilor designeri din țara și străinătate și cu toate acestea ești indecisă.

Frământări, nopți nedormite, îndoieli. Cum să pui capăt întrebărilor, incertitudinilor, dubiilor care-ți fac viața un chin? Când știi să te oprești din căutări, când știi că el e bărbatul care te va face fericită, meseria potrivită sau rochia de mireasă perfectă?

Cum îți dai seama că cel pe care tocmai l-ai rezervat este cel mai convenabil hotel pentru viitoarea ta călătorie la Praga?

E ceva ce nimeni nu-ți poate spune. Doar ea poate, propria ta inima. Îți dă un semn și atunci tu știi că nu greșit.

După o lună de scotocit pe internet, după mii de pagini citite, după câteva rezervări și anulări la diferite hoteluri, a venit și revelația mult așteptată.

Între un hotel frumos și relativ ieftin, dar situat departe de centru, în Praga 2 sau Praga 5 și unul modest decent, dar puțin mai scump (nu cu mult față de primul) amplasat chiar pe străduța ce ne scoate în fața Ceasului Astronomic din Piața Centrului Vechi, în buricului târgului cum s-ar zice, am ales fără nici cea mai mică ezitare.

Sufletul meu știe că e cea mai înțeleaptă decizie și de atunci se odihnește bucuros, eliberat de o mare povară. Din clipa în care am făcut rezervarea am simțit o imensă liniște interioară, o pace pe care demult n-am mai avut-o. Cum de știu asta? Simplu, nu mai am nestăvilita necesitate de odinioară de a vedea și alte hoteluri, prețuri, oferte.

Pe scurt, m-am potolit. Ce-a fost mai greu s-a terminat, acum pot să-mi reiau activitățile mele obișnuite. De fapt se vede, nu?

Știi că ai luat decizia corectă când nu mai simți nevoia să cauți. Când nu mai simți nevoia să flirtezi cu alți bărbați, să probezi alte rochii de mireasă, când realizezi că dacă ar fi să o iei de la capăt ai urmă aceeași cale. Că tot la acea facultate ai studia și tot meseria de acum ai îmbrățișa. Când dizolvi obsesia și rămâi cu liniștea.

sursa foto:weheartit.com

La început de an petrecerile se țin lanț. La fel și bucuriile, emoțiile și surprizele. Oamenii sărbătoresc diferite evenimente, se aniversează, își pun dorințe, sunt felicitați și primesc cadouri.

2015 a debutat furtunos și pentru mine. În timp ce-mi făceam liniștită planurile legate de ziua mea și a blogului, ambele căzând pe 12 ianuarie, am fost anunțată că trebuie să susțin un nou examen. Am amânat petrecerea și articolul aniversar și m-am apucat de învățat.

Acum, că examenul s-a terminat cu bine și uraganul a trecut, pot să fac marele anunț: summerday a împlinit 4 anișori, e mai viu și mai voios că niciodată și, în plus, a pregătit pentru voi o inedită surpriză.

Pentru că ar fi minunat ca în fiecare dimineață să vă gândiți la mine și la el (visul oricărui blogger atașat de cititorii săi) și să vă strecurăm puțină căldură în suflete, fie la serviciu, fie în excursii, iată ce avem de oferit:

1. O cană termoizolantă, un tumbler așadar, care păstrează la temperaturi optime băutura preferată, pentru a savura ceaiul sau cafeaua de dimineață până mai târziu. Cana termos are capac din plastic și orificiu pentru băut. Volum de umplere: cca 400 ml.

Dar cel mai simpatic si inovator aspect mi se pare faptul că ea poate fi personalizată. Scoateți hârtia originală și o înlocuiți cu una confecționată de voi care să conțină poze cu persoane dragi, imagini din vacanțele voastre preferate sau diferite logouri și mesaje inspiraționale.

2. O cutie de ceai. Am ales pentru voi Spearmint Green, un amestec de ceai verde din China cu lamâie verbena din Estul Europei şi America de Sud, mentă din Nord-Vestul Pacificului, lemongrass din Guatemala şi esenţă de lămâie pentru că este bogat în antioxidanți și revigorează spiritul și energizează organismul în zilele geroase de iarnă. Cutia conține 15 pliculețe (45 gr).

3. Un pachet de cafea Pike Place Roast, un sortiment delicios, cu gust echilibrat și aromă subtilă de cacao și nuci prăjite. O cafea profundă, catifelată, bogată, pentru startul perfect al unei zile reușite. 

Ce trebuie să faceți pentru a obține aceste trei cadouri:

1. Dați like paginii de Facebook a blogului aici (sau mai simplu, există like box-ul în stânga sus).

2. Dați share pe contul vostru de Facebook cu link-ul către acest articol.

3 Lăsați un comentariu la acest articol unde menționați numele cu care ați dat like, link-ul către share-ul pe care l-ați dat pe Facebook și unde îmi povestiți cu ce băutură vă place să vă delectați dimineața (acasă și la serviciu). 

*Câștigătorul va fi ales prin tragere la sorți cu ajutorul programului random.org

*Ultima zi de înscriere este 28 ianuarie 2015.

Vă mulțumesc pentru că ați rămas alături de mine, de blog, de-a lungul acestor patru ani! :heart:

Veșnic în căutare de pace și frumos, am avut ieri o surpriză de proporții. Am realizat cu uimire că eram în stare să merg până la capătul pământului pentru visul meu și când colo el mă aștepta cuminte chiar la o aruncătură de băț de casă.

Am ajuns până în Transilvania s-o descopăr și ea, frumuseţea, era chiar lângă mine. Am găsit-o și mi-am umplut sufletul chinuit cu stropul necesar de liniște și optimism. Pentru anul care vine.

Trebuie să vă mărturisesc că înainte de ziua de ieri îmi era o teamă groaznică de 2015. Tremuram doar la gândul că 2014, care cu o singură excepție, accidentul tatălui meu (soldat totuși un un final fericit) a fost unul extraordinar de bun, va fi înlocuit cu un altul care îmi va lua tot ce am realizat cu atâta migală. Pur și simplu nu puteam să stăvilesc frica de nou, de eșec. Când construiești ceva atât de greu, când muncești zi și noapte ca să reușești, vrei să-l păstrezi cât mai mult timp lângă tine. Nu vrei să se întâmple nimic, nu vrei să se schimbe nimic. Și sunt conștientă că 2015 îmi poate fura totul, că pot pierde atât jobul, cât și dragostea. De sănătatea șubredă nu mai zic…

Dar cum spuneam, ceva a avut darul să mă calmeze. Ceva neasemuit de frumos, un cadou neașteptat din partea iernii care a strecurat cu această ocazie, culmea, puțină căldură și speranță în inima mea. Dar mai bine să vă arăt cum strălucea ieri dimineață orașul meu:

M-am trezit într-o lume pură, albă, feerică, parcă vrăjită. O lume desprinsă din basmele copilăriei. Pentru că asta vă doresc eu vouă, celor care intrați pe meleagurile verii eterne, un an de poveste, un an în care să triumfe armonia, frumosul și bucuria, iar iubirea, încrederea și curajul să va însoțească pașii pe cărările vieții.

Să aveți sufletul plin de senin, La mulți ani, 2015!

P.S. Mai multe imagini de iarnă și nu numai găsiți pe contul meu de facebook, iar videoclipuri marca Nice pe canalul de youtube. Vă aștept să ne împrietenim!

I’d rather be hated for who I am than be loved for who I’m not. Kurt Kobain

Sunt lucruri care ne colorează și înseninează existența, activități și gesturi mici care ne aduc pacea și frumosul în suflet, care ne fac fericiți: o carte bună într-o seară relaxantă de toamnă târzie, o ceașcă de ceai aromat și fierbinte la gura sobei, o plimbare romantică prin parc, o discuție antrenantă cu un prieten drag. Dar, pentru că în lume trebuie să existe un echilibru, sunt și lucruri care ne fac viața imposibilă, care ne întristează, care dor și care ne frustrează. De mai mică sau de mai mare amploare, mai mult sau mai puțin importante, constantam că pur și simplu ne enervează, ne scot din sărite, le găsim insuportabile.

Pe unii, spre exemplu, îi deranjează cumplit corupția din România. Îi supără faptul că anumiți  indivizi se îmbogățesc nepermis de mult și de rapid, că din cauza lor trăim noi, cei mulți și cinstiți, în sărăcie lucie și nu progresăm. Și nu fac altceva decât să stea tolăniți cât e ziua de lungă la televizor și să aștepte cu sufletul la gură ca DNA-ul să mai opereze încă o arestare de anvergură. Să-i bage pe toți la pușcarie, strigă în cor acești cetățeni onești și muncitori, iar bucuria simțită la aflarea veștii este incomensurabilă. Pe alții, am observat, îi agasează cetățenii de o anumită etnie. Pur și simplu au dezvoltat o adevărată fobie față de această minoritate(?). Unii nu se pot împăca cu arșița verii, iar alții detestă fumul de țigară.

Ce mă nemulțumește pe mine, care sunt lucrurile incompatibile cu structura mea sufletească, ce numesc eu crimă și pedeapsă? Ei bine, găsesc chinuitoare lipsa soarelui de pe cer o perioadă mai lungă de două săptămâni. În ultima vreme am impresia că m-am mutat în Anglia pentru că nu am mai văzut soarele de aproape două luni. De fapt l-am zărit, dar în vis. Și nu, nu este suficient, iar angoasele persistă.

La fel de insuportabil mi se pare și gerul iernii. Orice aș face, oricât de gros m-aș îmbrăca, indiferent cu câte cojoace m-aș înfofoli, tot nu scap de senzația aia teribilă de frig pătrunzător. Deficitul de fier, tulburările tiroidiene sau circulația sanguină defectuoasă pot fi cauzele acestei probleme. Ce fac mai departe? Mă lupt cum pot cu anotimpul rece, dar e clar că nu sunt fană lui și nu mă pot bucura de viață în aceste condiții vitrege.

Una din cele mai mari pedepse în viața asta este trezitul zilnic la 6 dimineața. Mă îmbolnăvește pur și simplu, mă termină psihic și fizic și mă reduce la statutul de legumă pentru că după ce vin de la serviciu nu mai sunt în stare de nimic. Am încercat să adorm seara ceva mai devreme, pe la 11 de exemplu, ca să fiu mai odihnită, dar e mai rău, căci mă trezesc la 4 AM.

Suntem, pe Terra, șapte miliarde de suflete, de personalități distincte. Fiecăruia dintre noi îi place să-și imagineze că este diferit, deosebit de restul, original prin felul cum arată, cum gândește, cum se poartă. În fața celorlalți declarăm răspicat și extrem de convingător că nu suntem altceva decât oameni obișnuiți, nici mai buni nici mai răi, nici mai frumoși nici mai urâți, banali, dar în sinea noastră ne considerăm altfel, incomparabili, inegalabili, excepții. De aceea, detest să mi se spună că semăn cu o altă persoană. Iar în ultimul timp asta este cea dintâi reacție a oamenilor când mă văd pentru prima dată: vai, dar ce semeni cu un cunoscut de-al meu…

Chiar și ieri am pățit-o. Am ieșit la o cafea, și am mers, în sfârșit, la Hanul lui Manuc pentru că, eu și prietena mea M, rămăsesem, cred, singurele bucureștence care nu vizitaseră cel mai celebru han din capitală. Am pășit într-o încăpere imensă și am fost întâmpinate de un ospătar tare amabil și volubil. L-am întrebat dacă acolo se află cafeneaua Manuc și i-am dezvăluit că sunt în premieră absolută în acel loc. A făcut ochii mari și a exclamat uimit: “cum așa că aveți o figură extrem de familiară, eu vă cunosc!” Da, de la televizor, i-am răspuns eu glumind. Mă disperă să fiu tot timpul confundată.

Dar poate cel mai greu de suportat este să trăiești în minciună. Să ascunzi pentru mult timp ceea ce simți, ceea ce gândești, cine ești tu de fapt. Să-ți vină să strigi adevărul în gura mare și să nu poți s-o faci de teamă că oamenii nu te vor înțelege niciodată. Și mai mult decât atât te vor critica, judeca și, în cele din urmă, te vor repudia. Oricum ai da-o tot nefericit vei fi, pentru că eliberarea poate fi izbăvitoare pe moment, dar pe termen lung ce te faci?

În teorie, vorbele solistului de la Nirvana sună bine, doar că, imediat după ce le-a rostit, el s-a sinucis. Poate pentru că, uneori, nici chiar noi înșine nu ne putem împăca cu propria noastră personalitate, cu propriile noastre gânduri, dileme și dorințe.

Care sunt lucrurile care vă deranjează, care vă supără și pe care voi le găsiți realmente insuportabile?

“Pe aripi de vânt mă arunc
Dar tu mă prinzi şi mă săruţi flămând
Aşa poveşti numai în filme sunt
Cu tine-adorm şi mă trezesc în gând!”

Incontestabil, românul s-a născut poet. Iar gândul că într-o bună zi vom ajunge scriitori celebri ne încolțește în minte încă din anii adolescenței. Câți dintre noi nu visam să ajungem cunoscuți în toată lumea, ascundeam prin sertare timide încercări literare sau prezentam profesorului de română, emoționați, cu mândrie, prima noastră poezie?

Apoi lăsăm visurile și începem să trăim. Și viața ne ia prin surprindere, totul e nou, năvalnic, năucitor, greu de imaginat și uneori de suportat, ne oferă povești dulci sau amare de dragoste, drame care lasă urme adânci, inimi zdrobite, speranțe deșarte, decizii drastice, împliniri și regrete, despărțiri și împăcări, nopți albe învelite în lacrimi fierbinți de dor, momente de fericire supremă, dar și multe deziluzii. Experiențe complexe se succed ca într-un carusel care nu se mai oprește…

Până într-o zi când coborâm, facem un pas înapoi și într-o clipă de reflecție ne minunăm cum toate astea ni s-au putut întâmpla nouă. Realizăm că viața noastră pare desprinsă dintr-un film după un scenariu original și fantezist, demn de Oscar, în care am fost și încă mai suntem norocoșii protagoniști.

Unii dintre noi am început deja să ne scriem romanul autobiografic. Chiar aici, pe blogul personal. Însă nu putem dezvalui cele mai savuroase detalii, cele mai captivante capitole, cele mai tainice secrete, dileme și trăiri. Cele mai puternice și ardente sentimente, aventurile cele mai palpitante. Adică tot ce e mai interesant!

Și atunci un străin ne întinde o mână de ajutor. Pentru că mereu vor fi alții mai talentați care scriu mai frumos. Mereu se va găsi cineva care poate surprinde esența mai bine decât noi. Și poți da, cu totul întâmplător, într-o dimineață de toamnă, peste o piesă inspirată parcă din viața ta, piesă al cărei autor parcă ți-a ascultat sufletul și l-a transpus pe note muzicale și în versuri nemuritoare. Sunt acele cântece în care te regăsești complet, de la primul la ultimul cuvânt, care parcă au fost scrise cu dedicație pentru tine.

Dacă ar fi, cândva, să vă publicați povestea vieții, ați scrie un roman autobiografic sau ați încredința misiunea unui (alt) scriitor? Ați găsit și voi, așa ca mine, versuri/poezii/melodii care parcă spun povestea vieții voastre?

Pentru că, nu-i așa, poate cea mai mare temere a omului este să trăiască o viață inspidă, incoloră, seacă, banală, în care să moară de plictiseală!