Luna aceasta se implinesc 4 ani de cand am facut primi pasi timizi in blogosfera.

De fapt, totul  a inceput prin toamna lui 2006 cand am intrat pentru prima data pe blogurile de fotbal ale gsp-ului. Pe atunci eram pasionata de sportul rege si citeam cu nesat orice articol aparea pe site-ul respectivului ziar. Iar comentariile aferente mi-au starnit curiozitatea si interesul dintr-un sigur motiv: pasiunea pusa in ele, uneori dusa la absurd, care genera o violenta a limbajului greu de imaginat si tolerat. Ma uitam efectiv ca la un spectacol, grotesc pe alocuri, dar care impresiona prin arsenalul aruncat in joc de combatanti. De cele mai multe ori, lupta de idei condusa excelent de persoane de o inteligenta si umor rar intalnite de mine degenera in jigniri si injurii nedemne pentru astfel de minti luminate. Si atunci, in plin razboi stelisto-dinamovist(nu uitati ca totul se petrecea in 2006, cele doua echipe erau inca la putere in fotbalul romanesc, provincia nu-si incepuse inca ascensiunea in Liga 1), printre tunuri si baionete, un gand funebru mi-a incoltit in minte: de ce nu as fi si eu parte integranta a acestui nemilos razboi? Oh, cat mi-ar fi placut…dar repede am realizat ca nici macar nu stiu sa scriu pe bloguri, d-apai sa ma iau la tranta cu adversari de asemenea calibru. Si am ramas un simplu spectator,  urmarind fiecare discutie si cunoscand in acest fel extrem de bine taberele beligerante. Stiam fiecare nick in parte, cat poate si ce poate. Si ma distram, ma delectam cu parerile lor, gandindu-ma ca niciodata nu voi fi in stare sa insir pe o foaie virtuala mai mult de doua fraze. Abia in primavara lui 2007 mi-am luat inima-n dinti si am lasat un prim comment pe un articol semnat chiar de redactorul sef al respectivei publicatii. Lasat e un fel de-a spune, din ratiuni care-mi scapa si acum, acel post al meu nu a aparut niciodata. Dar ce mai conta, imi gasisem curajul necesar si nimic nu ma mai putea opri. Au urmat zeci de batalii cu inamicii dinamovisti, rapidisti, ceferisti, din care am iesit de multe ori sifonata, dar distractia a fost de fiecare data la cote maxime. Mai ales ca semnam  cu nick neutru, nimeni nu stia ca in spatele acestuia se afla o fata. Nopti nedormite la calculator, tone de cafele dimineata pentru a putea face fata la job, si iata cum o alta dependenta se prefigura la orizont: cofeina.

Nice nu a fost mereu o postatoare blanda, surazatoare, inteleapta sau impaciuitoare.  Dimpotriva, fotbalul scoate tot ce e mai rau din oameni si nici eu nu am fost crutata de efectele sale nocive, nu de putine ori am  comis erori si poate am jignit oameni nevinovati. Am fost nedreapta si m-am comportat ca un copil razgaiat. Se presupune ca am avut 3 ani la dispozitie pentru a-mi consuma intreaga doza de agresivitate, rautate sau orgoliu. Pentru a ajunge aici…

In afara de blogging, dupa cum deja ati aflat, sunt pasionata de calatorii in tari europene si orase medievale, de inot si shopping. :wub:

Care sunt hobby-urile voastre?

Ma gandeam zilele astea cat de mult ma pot insela in privinta oamenilor. Ori sunt ei foarte vicleni si prefacuti, ori sunt eu prea naiva. Deocamdata nu am gasit raspunsul corect, mai meditez…  Se spune ca abia dupa ce te certi cu cineva, afli adevarata sa parere despre tine. Dar oare ce te face sa-ti pierzi timpul cu o anumita persoana, sa stati ore intregi la discutii, sa mergeti impreuna in concedii, sa iesiti in parc la plimbare sau la cafea in oras, daca in sinea ta o dezaprobi si gandesti negativ despre ea?  Din obisnuita, comoditate, pentru ca ti-e greu sa renunti la ea dupa atata timp de prietenie, pentru ca va leaga amintiri frumoase si eventual secrete? Sau abia dupa ce va certati realizezi cum era de fapt?  Dar nu oamenii si comportamentul lor derutant si de neinteles pentru mine constituie tema acestui articolas, azi am decis sa va vorbesc despre prietenul meu cel mai bun. L-am descoperit acum vreo 4 ani, dupa o lunga perioada de timp (cea mai mare parte a vietii mele in fapt) in care l-am ignorat complet. Deh, prejudecatile astea… Ma temeam sa nu cumva sa ma atasez prea mult, astfel incat sa nu mai pot trai fara el. Ulterior, temerile mele s-au dovedit a fi intemeiate, dar acum nu consider ca este o dependenta periculoasa, ci una mai degraba benefica. A, si nu este un el, ci o ea. Aveti povestea ei aici.
Pot spune ca avem o relatie perfecta, imi ofera tot ce-mi doresc: energie, o senzatie de confort fizic si psihic, vitalitate, pofta de viata, imi alunga plictiseala si oboseala, constituie un stimulent pentru agerimea gandirii, agilitatea reflexelor, performanta fizica. Desi imi place sa dorm mult dimineata, deseori ma ridic mai devreme din pat tocmai pentru ca stiu ca miliardele de ganduri negre ce nu-mi dau pace, pot fi alungate doar de ea, inlocuindu-le cu unele ceva mai optimiste. Ea, cafeaua…

Initial imi placea sa beau lapte cu cafea. Adica o tona de lapte si un strop de cafea. Tin minte ca in vara lui 2005, in Grecia fiind, ma ingrozea si plictisea teribil ritualul prietenei cu care imparteam camera, care nu pleca dimineata la plaja fara sa-si bea cafeaua. Pur si simplu nu o intelegeam… Dupa vreo 2 ani de la acel moment, prin 2007 cred, am luat si eu primul contact cu cea care urma sa devina…my best friend. Cu alte cuvinte, cu drogul. Specialistii spun ca orice drog se caracterizeaza prin trei elemente: toleranta, dependenta fizica si dependenta psihica. Toleranta se exprima printr-o pierdere treptata a sensibilitatii fata de drog, motiv pentru care organismul cere cresterea dozei. In cazul cafelei acest lucru nu se întampla, fiecare ceasca de cafea e stimulenta si suficienta. In schimb, exista o relativa dependenta fizica; sistarea brusca a cafelei se poate insoti de dureri de cap, senzatia de ameteala si de somnolenta (in medie la un individ din doi). Dar acest sindrom dureaza putin. Iar în ceea ce priveste dependenta psihica (de tipul a fi în stare de orice pentru a procura drogul), aceasta nu exista.
Despre cafea se mai spun înca o multime de lucruri care sunt, din perspectiva cunostintelor actuale de specialitate adevarate sau false. De exemplu:
– are efect diuretic (adevarat)
– provoaca stare de voma (fals)
– dilata bronhiile (adevarat)
– e vasodilatator (fals, cel putin la nivelul creierului si al rinichilor)
– are efect de slabire (fals)
– contine vitamine (adevarat, de exemplu, o ceasca de cafea acopera 20% din nevoile zilnice de vitamina PP).

Intre timp, preferintele mele s-au schimbat radical. De la cafeaua light, cea cu o tona de lapte si doua lingurite de zahar, am ajuns azi la a “degusta” exclusiv cafea simpla, black. Si musai Jacobs.  Exclusiv cat sunt acasa, caci atunci cand sunt in oras sau in concediu, optiunile mele se indreapta spre:

1. Moccacino – actuala mea pasiune

2. Cafea in 4 culori

3. Cafea in 3 culori

4. Cappuccino

5. Expresso

6. Ice Coffee

7. Irish Coffee

8. Liqueur Coffee

9. Bahamas Cafe

…precum si alte sortimente ca:

Concluzie:

Cine ma binedispune in momentele de deprimare si tristete maxima ? Cine nu ma dezamageste niciodata? Cine nu ma acuza si nu ma judeca? Cine imi citeste gandurile si le pastreaza numai pentru ea? Cine ma inconjoara cu aroma si caldura ei dimineata de dimineata?

…my best friend, of course.

Sunt intr-o binemeritata vacanta de blogging, ma simt excelent si, sincer, ma bate gandul sa renunt definitiv la aceasta activitate ce creeaza o dependenta bolnavicioasa. Visez cu ochii deschisi la recuperarea independentei mele de odinioara, cand nu auzisem de bloguri, iar pe net intram o ora pe saptamana sa-mi verific mailurile. Ce vremuri…ce viata!!! :(

Totul a inceput prin toamna lui 2006 cand am intrat pentru prima data pe blogurile de fotbal ale gsp-ului. Pe atunci eram pasionata de sportul rege si citeam cu nesat orice articol aparea pe site-ul respectivului ziar. Iar comentariile aferente mi-au starnit curiozitatea si interesul dintr-un sigur motiv: pasiunea pusa in ele, uneori dusa la absurd, care genera o violenta a limbajului greu de imaginat si tolerat. Ma uitam efectiv ca la un spectacol, grotesc pe alocuri, dar care impresiona prin arsenalul aruncat in joc de combatanti. De cele mai multe ori, lupta de idei condusa excelent de persoane de o inteligenta si umor rar intalnite de mine degenera in jigniri si injurii nedemne pentru astfel de minti luminate. Si atunci, in plin razboi stelisto-dinamovist(nu uitati ca totul se petrecea in 2006, cele doua echipe erau inca la putere in fotbalul romanesc, provincia nu-si incepuse inca ascensiunea in Liga 1), printre tunuri si baionete, un gand funebru mi-a incoltit in minte: de ce nu as fi si eu parte integranta a acestui nemilos raboi? Oh, cat mi-ar fi placut…dar repede am realizat ca nici macar nu stiu sa scriu pe bloguri, d-apai sa ma iau la tranta cu adversari de asemenea calibru. Si am ramas un simplu spectator,  urmarind fiecare discutie si cunoscand in acest fel extrem de bine taberele beligerante. Stiam fiecare nick in parte, cat poate si ce poate. Si ma distram, ma delectam cu parerile lor, gandindu-ma ca niciodata nu voi fi in stare sa insir pe o foaie virtuala mai mult de doua fraze. Abia in primavara lui 2007 mi-am luat inima-n dinti si am lasat un prim comment pe un articol semnat chiar de redactorul sef al respectivei publicatii. Lasat e un fel de-a spune, din ratiuni care-mi scapa si acum, acel post al meu nu a aparut niciodata. Dar ce mai conta, imi gasisem curajul necesar si nimic nu ma mai putea opri. Au urmat zeci de batalii cu inamicii dinamovisti, rapidisti, ceferisti, din care am iesit de multe ori sifonata, dar distractia a fost de fiecare data la cote maxime. Mai ales ca semnam  cu nick neutru, nimeni nu stia ca in spatele acestuia se afla o fata. Nopti nedormite la calculator, tone de cafele dimineata pentru a putea face fata la job, si iata cum o alta dependenta se prefigura la orizont: cofeina.

Trei ani de zile…

Azi imi sunt straine toate: si fotbalul, si fostii aliati sau adversari, si certurile, ura,conflictele, si acele bloguri. Il am pe al meu si vreau sa renunt la el. Intr-un fel, simt ca si acest blog face parte din trecut. Un trecut la care ma uit senina si caruia nu-i port resentimente.

Should I do that? Can I do that? Time will tell…

Voi cand v-ati apucat de blogging? Si poate mai important, de ce ati facut-o? V-ati gandit vreodata sa abandonati? Sunteti dependenti de blogul vostru?

Nu obisnuiesc sa fac asa ceva, e prima data cand procedez astfel, dar am gasit cateva articole minunate pe care vreau sa vi le recomand si voua. Le gasiti aici, aici si aici.  Demult nu am citit un articol atat de frumos si sensibil  precum cel al DianeiEmma.

Pe locul 5 in topul minunilor autohtone se afla un produs cu renume indoilenic, cu o reputatie nefericita dobandita integral din manierele consumatorilor sai: semintele de floarea soarelui. Un produs care-l insoteste pe roman oriunde are acesta chef: la film, la concert, in parc, la plimbare, fiind de altfel nelipsit din reuniunile gastii de la bloc. Desi ea, samanta de floarea soarelui, este sursa uleiului de prajit si a placerii rontaitului, perceptia noastra se limiteaza la mormanul de coji ramase in urma consumului acesteia in exces.

Sursa de vitamine si sanatate, semintele de floarea soarelui si dovleac sunt asadar mult mai cunoscute prin prisma mizeriei care ramane in urma lor. Samanta de dovleac nu este la fel de cautata, poate pentru ca si coaja e mai pretentioasa si nu se muleaza la fel de bine pe scuipat. Consumul de seminte da dependenta, crapa buzele, ustura limba si cere multe lichide, de obicei bere. Dependentii de seminte anonimi, o consecinta surprinzatoare, dar nu imposibila. Pentru cei care incearca sa renunte astfel la nicotina, o dependenta noua (semintele) o inlocuieste pe cea veche (tigarile).

Semintele sunt bune: cele de floarea soarelui, neprajite, contin vitamina E si complexul B, acid folic, magneziu, cupru si seleniu. Sunt o sursa importanta de acizi grasi Omega-3, previn fomarea cheagurilor de sange, apara inima de boli, contribuie la functionarea normala a prostatei si regleaza digestia. Cele de dovleac, tot neprajite, contribuie la eliminarea parazitilor intestinali, desfunda vasele de sange, regleaza colesterolul si stimulează activitatea rinichilor.

Pe de alta parte, cele prajite dau dependenta, iar sarea pe care o contin retin apa in corp. Ingrasa. Mai mult, incarca ficatul – ca si alunele, fisticul, nucile, migdalele sau samburii de caise. Asa ca dependentii de seminte prajite nu au decat de pierdut.

De la mic la mare, cumparatorii prefera semintele in coaja. Nu de alta, dar placerea e mult mai mare asa. Pentru unii, placerea consta in descoperirea minusculei recompense de dincolo de coaja – care se arunca intr-o scrumiera sau alt recipient similar. Pentru cei mai multi insa, placerea n-ar fi completa daca nu ar observa coaja zburand cu bolta pana la contactul cu solul. Ca “e altii” suficient de fraieri ca sa curete in urma lor. La film, e chiar “misto” sa mai trimiti cate o coaja in ceafa unuia din fata care are capul mare si te impiedica sa vezi subtitrarea cum trebuie. La meci, care-i problema, doar ai platit bilet, sa curete oamenii de serviciu, ca doar nu te-a facut mama maturator, nu?

Toata viata m-am ferit de lucrurile care dau dependenta. De aceea am refuzat sa mananc seminte, sa consum alcool sau sa fumez. Ani de-a randul am evitat si cofeina, tot din acest motiv, pana la urma insa am cedat,  acesta fiind singurul drog care m-a inrobit. Si acum, in timp ce scriu aceste randuri, am o canuta langa mine si doar licoarea fierbinte imi da energia necesara pentru a continua.

Voi sunteti dependenti de ceva?  Va propun o lista de substante/lucruri care creeaza dependenta, cu rugamintea de a o completa sau corecta(daca este cazul):

– nicotina

– alcoolul

-cofeina

-unele medicamente(ex.diazepam)

– alimentele de tip fast-food

– dragostea

-sexul

-internetul

– shoppingul

-libertatea

-nefericirea. Se intampla ceva ciudat cu romanii, cred ca  avem gena nefericirii in noi. Prea suntem dependenti de drame si mizerii pe care le cautam peste tot cu inversunare, dar ne sunt si oferite in exces de intreaga mass media. Si ar fi bine daca ar fi fictiune, dar intalnim tragedii indiferent unde ne poarta pasii, la toti cei din jur. E ca si cum lumea s-ar feri sa impartaseasca lucrurile bune, pozitive care li se întampla de-un fel de teama de oprobriu public, de-o condamnare de genul ”cum iti permiti sa-ti fie bine, cand noua ne merge atat de greu, esti de-a dreptul indecent cu fericirea ta!”.

Happygirls a pus o intrebare pe blogul ei. Acesta este raspunsul meu.

O persoana care nu stie ce vrea nu ajunge prea departe. Eu cred ca asta e valabil inclusiv in dragoste. Seductia are regulile ei, scrise sau nu. Insa, oricare ar fi, ele se “muleaza” pe caracterul fiecaruia. Dar ce am putea numi caracter ? As zice ca el este reprezentat de o insumare de valori morale, atat de bine incorporate in personalitatea individului, incat sunt evidentiate prin practica. Iar “Practice makes perfect”, cum se spune.

Orice intreprindere a unei persoane se bazeaza pe o fantasma. Fantasma evolueaza in  functie de actiunea sa, a celuilalt, in  functie de imprejurari si se poate transforma sau nu in realitate. Dar ce faci atunci cand nu mai stii care e fantasma si care e realitatea ? Ce faci cand una pare a fi cealalta ? Cand nu mai esti sigur de nimic din ce se intampla, cu tine, in jurul tau.

Probabil asta este una din problemele pe care si le ridica cele care ajung sa joace rolul de amanta in viata unui barbat. De multe ori e vorba despre un barbat inaccesibil. Oricare ar fi situatia, un lucru e cert : amandoi stiu de fapt ce isi doresc. Doar ca de cele mai multe ori la un nivel inconstient.

El, sex. Ea, un strop de afectiune. El, validarea masculinitatii sale. Ea, sa fie sedusa. Exemplele acestea sunt alese la intamplare si descriu obiective individuale. Ei pot avea tot felul de dorinte. Dintre acestea, sunt semnificative pentru relatie, evident, cele comune. Poate le place sa se joace. Poate vor sa “creasca” impreuna. Poate se stimuleaza reciproc.

Inconstientul poate afecta de asa natura viata unor persoane, incat ele nu stiu ce decizie sa ia. Femeia vrea sa se desparta de un anume barbat, dar nu poate. Si aici nu ma refer la dependenta. Nu, dependenta e cu totul altceva. Unele femei vor intr-adevar sa renunte la o relatie despre care simt ca le influenteaza negativ, dar nu sunt capabile. Ceva le trage inapoi.

Acel “ceva” este de multe ori inconstientul, o forta de care nu ne putem dezminti niciunul dintre noi. Cat de departe poate merge inconstientul in a prelua controlul ? Aceste femei fac eforturi sa renunte la astfel de relatii. Insa mai mereu esueaza. Cele “ambitioase” continua sa se lupte cu inconstientul, dar in felul asta isi epuizeaza, adesea inutil, resursele. Care este in final soarta lor ?

Femeia care nu e in stare sa isi defineasca obiectivele este o marioneta in mana altora. Altii vor decide pentru ea. Orice fel de relatie se bazeaza pe consimtamantul partilor si pe un joc de roluri. In cazul de fata, ea accepta sa fie manipulata si se lasa furata de o fantasma. Un lucru primejdios, pentru ca a nega realitatea e un simptom care indica faptul ca nu mai faci parte din realitate. Nu mai traiesti realitatea.

Alunecarea spre fantasma se face usor, iar femeia isi da seama prea tarziu de ceea ce se petrece. Mai poate iesi din capcana ? Cata forta trebuie sa aiba Eul ei pentru a putea evada dintr-o asemenea legatura ? Pentru ca intr-o parte a ei, chiar daca realizeaza tot ce se intampla, fantasma actioneaza mult mai puternic decat dorinta ei de a abandona relatia.

O situatie des intalnita este cea in care ea isi imagineaza ca pastrandu-se pe sine in aceasta legatura se vor casatori. Nu conteaza ca el este intr-o relatie stabila cu altcineva, ca poate este casatorit si are 5 copii, iar pe ea o foloseste doar pentru placerea furnizata, ori pentru a-si potenta masculinitatea ori poate pentru  dorinta sa de a o vana din vreme in vreme, atunci cand ea il “paraseste”.

Scenariul jucat de amandoi cere ca ea sa faca asta, iar fantasma ei de a iesi din relatie sa aiba suficienta consistenta, cat sa ii permita o indepartare chiar si pentru cateva zile, timp in care el ii simte lipsa, reanalizeaza relatia si isi doreste sa o recucereasca. Conditia esentiala este ca barbatul sa stie mai bine decat femeia ce isi doreste de la ea, de la relatie si, totodata, sa ii fie teama ca intr-adevar ea va rupe relatia.

Pana la urma, cate femei sunt capabile sa puna punct unor astfel de relatii ? Cert este ca ele stau ani si ani in acelasi loc, sperand ca vor fi “alese”, frustrate, intr-o perpetua stare de asteptare. Oare nu cumva acest chin le furnizeaza o placere ? Am intalnit pe undeva ipoteza care mi se pare plauzibila ca nu exista iubire adevarata pana cand nu se trece de faza sado – masochista. Dar daca cei doi parteneri nu-si doresc cu adevarat sa se maturizeze ? Ci le place si isi doresc sa ramana in continuare copii ?

Articolul de fata nu urmareste sa judece pe nimeni in niciun fel. Nici pe ea, nici pe el. Doar sa aduca in prim plan o ipostaza cu care se confrunta multe femei care isi plang de mila, complacandu-se in genul asta de relatii. Ele confera fara nicio indoiala ambilor unele avantaje, de aici dorinta lor de a continua legatura. Nu aducem aici in discutie nici moralitatea, nici macar legitimitatea rolurilor pe care le joaca cei doi, ci fantasma din spatele legaturii lor.

Pentru ca, oricare ar fi ea, va castiga de multe ori cea mai puternica. Cu toate acestea, as afirma ca nu fantasma este elementul decisiv intr-o astfel de poveste – fantasma reprezentand doar o tendinta, nu si o directie definitiva – ci capacitatea Eului de a integra realitatea si de a actiona tinand cont de un nivel de asteptari concret definit.

sursa aici