Blogoterapie

Cu multi ani in urma, intr-o dimineata de toamna tarzie, ma aflam in fata ambasadei Finlandei(tara pentru care de mica facusem o usoara fixatie, banuiesc ca datorita numelui sau romantic,  de acum va este arhicunoscuta pasiunea mea pentru lacuri, golfuri, insule, canale, peisaje lacustre, iar faptul ca am ajuns la un moment dat sa lucrez in sediul reprezentantei diplomatice a  acesteia in Romania, mi s-a parut  o coincidenta mult prea stranie) si ma uitam usor circumspecta, cum trei indivizi cel putin dubiosi din punctul meu de vedere, incercau sa intre in cladire. Unul dintre ei,  un batranel desprins parca din povestirile cu profeti sau vindecatori celebri, insotit fiind de doua (mult) prea tinere fete, a intrat in vorba cu mine, dorind anumite informatii despre programul institutiei. Din vorba in vorba am inteles ca are anumite puteri si l-am rugat sa ma descrie in cateva cuvinte,  sa-mi spuna cum ma vede el, ce ma asteapta in viitor, ce parere are depre mine. Oricum imi parea ireal totul, dar curiozitatea m-a facut sa astept cu interes analiza lui. Dupa ce m-a masurat din cap pana-n picioare, mi-a spus doar atat: sa nu lasi sa treaca o zi fara sa scrii ceva, nu conteaza cat de putin, dar sa scrii. Evident, nu am inteles nimic, nu i-am urmat sfatul, nici nu avea cum, nu tineam un jurnal intim, scriitoare nu eram, internetul nu aparuse inca la noi, la facultate nu mergeam, unde si de ce sa scriu?

Fara sa vreau, peste timp, am indeplinit profetia acelui batran. Sau mai degraba, am materializat acel sfat al lui, intr-o maniera putin diferita, evident, pentru ca scriu pe o pagina virtuala. Dar tot scris se numeste, nu?

Nu prea reusesesc sa inteleg, cum a fost posibil ca in mai putin de 7 luni de zile sa  trec  de la un blog aprope impersonal, cu articole scrise niciodata la persoana I singular la un jurnal intim online? Probabil ca ati remarcat ca toate articolele sunt despre mine, despre viata mea(inclusiv cea intima), despre gandurile si framatarile mele de acum si dintotdeauna.

Despre trecut si prezent, despre amintiri si visuri, despre iubire si ura, despre barbatii pe care i-am iubit, si pe care-i mai iubesc inca, despre jobul  meu si despre pasiunile mele. Niciun articol nu e scris la intamplare, fiecare este o frantura din viata mea, o secventa, o mica poveste, o intampare sau o intrebare careia nu i-am gasit inca raspuns. Nu scriu nimic doar de dragul de a mai scrie ceva, ci pur si simplu simt nevoia de a-mi transpune gandurile in cuvinte si mai ales de a discuta cu voi.  De unde si cum s-a nascut nevoia mea aproape incontrolabila de a impartasi cu voi tot ce mi se intampla in viata, bun sau rau, frumos sau urat? Cum e posibil sa se schimbe cineva atat de mult intr-o perioada atat de scurta de timp?  Si daca nu ma credeti, iata ce scriam pe 12 aprilie 2010 in acest articol:

Un blog presupune insa dorinta de a impartasi cu ceilalti gandurile, ideile, framantarile tale. Presupune comunicare, deschidere, talent si pasiune pentru scris, viata ta devenind in timp o carte deschisa in mainile celorlalti. Ori toate astea-mi sunt straine mie, eu fiind o introvertita prin excelenta, o persoana case-si apara cu dintii intimitatea.

Interesant cum viata ne surprinde facand exact acele lucruri pe care sustineam sus si tare ca nu le vom face niciodata, ca nu ne sunt caracteristice si nici nu vrem sa auzim de ele. Interesant cum se produc transformarile in interiorul fiintei noastre, cum din cel mai introvertit si ambiguu dintre muritori devii dintr-o data sociabil, deschis,  afectuos, cum din malitios si orgolios devii modest si generos.

Am apelat pana acum la diverse forme de terapie, iar voi mi-ati fost martori activi: meloterapie, cromoterapie, dar cea mai draga dintre ele si mai apropiata sufletului meu ramane blogoterapia. Sa luam cel mai recent exemplu,  plangeam  de mama focului zilele trecute  ca ma parasise( iar!) iubirea vietii mele, ma aflam in pragul unei depresii totale, cand, in 10 minute, psihologii de serviciu, Lusio si Vacitim, au rezolvat spinoasa problema  de aproape ca nici nu mai stiam cum il cheama pe respectivul individ. Cu doua fraze mestesugite au reusit sa-mi stearga si sa-mi faca uitate lacrimile amare, sa-mi curme chinul apasator. Ce as putea sa-mi doresc mai mult de la…blogging?

Pe cat de multa intelegere gasesc aici pe blog din partea voastra, pe atat de putina gasesc la cei din offline, care nu pricep in ruptul capului utilitatea blogului si a bloggingului, toti considerand activitatea o uriasa pierdere de timp. Ei bine, da, e timpul meu si il pierd cum gasesc eu de cuviinta, nu-mi place ca stramba din nas si ma privesc ca pe o ciudatenie, nu-mi place cand sunt intrebata daca imi aduce vreun profit, nu-mi place cand imi spun pur si simplu ca nu ma inteleg.

Blogging?? Dar cu ce se mananca? Ce reprezinta? Ce e ala? Eu nu pot sa inteleg, e pierdere de timp… Adica asa sta treaba, daca tu nu-l practici, inseamna automat ca e ceva detestabil?! Daca nu-l intelegi inseamna ca e o prostie, e ceva condamnabil, ceva eminamente rau si periculos? Mai sa fie, dar voi ce hobby-uri aveti? Sunt curioasa…

Iar celor care ma intreaba daca “afacerea” e profitabila le spun ca da, dar e profitabila pentru suflet, pentru ca pe el sunt interesata sa-l tratez. Si iar se uita la mine ca la un obiect zburator neidentificat…

Vedeti de ce va iubesc eu pe voi atat de mult? Sunteti singurii oameni capabili sa ma inteleaga. :)

Ati privit vreodata bloggingul ca pe o forma de terapie? Credeti in coincidente?

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Share

522 de comentarii la “Blogoterapie”

  1. În coincidențe nu cred. Fără alte explicații :) Da, blogul mă relaxează și îmi face plăcere să scriu, cum am mai spus-o. Nu m-a întrebat nimeni ce e cu el, dar când sunt chestionată asupra timpului personal, bloggingul e neapărat menționat. Și strâmbă din nas, dar nu zic nimic. Dar, până la urmă, dacă fac ce mi se cere, teme si lectii invătate, proiecte și eseuri, dacă sunt odihnită, fericită si mă simt bine, cu ce ii deranjează pe ei? „Ai putea să citesti…”, șușotesc. Dar citesc. Și scriu. Și povestesc. Și fac recenzii. Deci, nu trebuie să intereseze pe nimeni viața și timpul meu, de vreme ce îmi respect îndatoririle.
    Așa că, dacă tu te simți bine, continuă cu blogoterapie. ;) Eu te susțin!