Mi-e frig şi realizez că nu mă pot mişca. Conştinţa începe să îmi fie invadată de gânduri ciudate şi încerc să înţeleg unde mă aflu. Reuşesc să îmi ridic puţin capul şi observ că sunt gol şi imobilizat pe un câmp de iarbă. Vreau să văd cât mai departe, dar verdele care mă înconjoară devine obositor şi  renunţ să mai scrutez orizontul. Oare am murit? Am ajuns în Rai? Refuz să cred că Paradisul este verde şi…atât. Nu se poate, nimic nu poate fi adevărat. Este realitate sau coşmar?

Închid ochii şi sper să mă trezesc în cotidianul nemilos, pe care îl cunosc, care este viu.Totul este acum alb. Orbitor. Vreau verdele înapoi şi parcă cineva îmi aude dorinţa. Simt o atingere uşoară şi rece. Cineva, o voce feminină, îmi şopteşte numele rar şi apăsat. Mă încurajez, nu sunt singur. Mă întreb unde este ea, simt că este aproape dar, totuşi, nicăieri. Îmi dau seama că se îndepărtează şi acum pot să mă mişc. Privesc în jur şi văd o siluetă îmbrăcată în alb. Decid să plec în urmărirea ei, dar aleargă prea repede şi nu pot să ţin pasul cu ea. Mă împiedic de ceva şi mă prăbuşesc. Contactul cu solul este dur, îl resimt în tot corpul. Mi se taie respiraţia pentru câteva momente, dar îmi revin când ea se apropie din nou de mine. Îmi întinde mâna şi mă ajută să mă ridic, dar îşi întoarce privirea de la mine, împiedicându-mă să îi văd chipul. Încerc să îi spun ceva, dar uit cuvintele înainte să le rostesc.

Începe din nou să fugă, mai rapid decât prima dată. Încurajat de atingerea ei, reuşesc să o urmez până la marginea unei păduri, unde dispare printre vegetaţia abundenţă. Cad în genunchi şi încep să plâng de ciudă, izbind iarba cu pumnii. Cred că am pierdut-o şi nu o voi mai vedea niciodată, enigma ei îmi va bântui întreaga viaţă! De pe culmile disperării, mi se relevă din nou. Mă simt iarăşi om şi decid să repornesc în căutarea ei.Acum sunt sigur, ştiu, este ea, este fericirea mea!

Voi cum definiţi fericirea? Este ea raţiunea pentru care trăim?  

Imi doream de mult sa vizitez fosta Iugoslavie. Ce a mai ramas din ea. Am copilarit in zona granitei de sud vest a tarii, asa ca am crescut cu povestile despre cum era “dincolo, la sarbi”. Mi s-a parut ciudat cum razboaiele care au dus la destramarea unuia dintre cele mai dezvoltate state comuniste europene, embargoul si toate consecintele aferente nu au reusit sa afecteze amicitia romano-sarba. Interesata, desigur, de ambele parti. Tata isi mai aminteste uneori de gustul gumei de mestecat aduse din Occident via Iugoslavia, de Coca-Cola veritabila la cutie, de mult ravnitii jeansi si alte asemenea produse inaccesibile majoritatii romanilor din Epoca de Aur. Ah, sa nu uit de celebra Vegeta, nici o supica nu mai iese la fel de buna fara Vegeta sarbeasca!

Dupa o serioasa munca de convingere, a acceptat sa ma insoteasca. Stiti, ea e mai panicoasa de felul ei, mai precauta. A intrat frica in ea de cand a vazut un documentar despre Kosovo si acum asociaza tot ce aude despre sarbi cu genocid, arme, epurare etnica, etc. Deh, femeile… ele se simt in siguranta doar daca aud vorbindu-se de locuri exotice!

Am ajuns dimineata la Portile de Fier. Am privit rasaritul de aici:

apoi ne-am indreptat spre Kladovo un orasel pitoresc aflat foarte aproape de granita cu Romania . Ne-am continuat calatoria spre Belgrad, unde ne-am cazat la un hotel cochet, situat pe malul Dunarii. Imi este greu sa va descriu in cuvinte senzatia pe care o ai dimineata, atunci cand te trezesti si vezi cum soarele se ridica parca din apa, apoi cobori sa bei o cafea sau un suc la o terasa pe malul batranului fluviu.

Fiind microbist, am tinut neaparat sa vad celebrul stadion al echipei Steaua Rosie, supranumit de suporterii echipei “Maracana”.

Clădirile și zonele istorice ale Belgradului sunt printre atracțiile de prim rang ale orașului. Printre acestea sunt Skadarlija, Muzeul Național și Teatrul Național din apropiere, Zemun, Piața Nikola Pašić, Terazije, Piața Studenților, Fortăreața Kalemegdan, Strada Knez Mihailova, Parlamentul, Templul Sfântului Sava, Palatul Vechi. Pe lângă acestea, sunt multe parcuri, monumente, muzee, cafenele, restaurante și magazine pe ambele maluri ale fluviului. Monumentul eroului necunoscut din vârful dealului Avala permite o vedere panoramică asupra orașului. Mausoleul lui Iosip Broz Tito, numit Kuća cveća (Casa florilor), precum și parcurile din apropiere, Topčider și Košutnjak, sunt de asemenea cunoscute, în special în rândul vizitatorilor din fosta Iugoslavie.Beli Dvor sau „Palatul Alb”, casa familiei regale Karadjordjevic, este deschis pentru vizitatori. Palatul are numeroase lucrări de valoare semnate de Rembrandt, Nicolas Poussin, Sebastien Bourdon, Paolo Veronese, Antonio Canaletto, Biagio D’Antonio, Giuseppe Crespi, Franz Xaver Winterhalter, Ivan Mestrovic și alții.

Urmatorul oras pe care l-am vizitat a fost capitala Croatiei, Zagreb. Capitala Croatiei este impartita in trei zone distincte: Orasul Vechi, numit si Orasul de Sus, este cea mai turistica parte a Zagrebului. Unele cladiri au o vechime considerabila, dat fiind faptul ca prima aglomerare urbana a fost atestata aici inca din 1094.  Principala atractie a Orasului Vechi este reprezentata de multimea stradutelor vechi, luminate cu lampi cu gaz. Atmosfera te poarta lesne in epoca medievala, epoca in care orasul se bucura de o oarecare popularitate in cercurile aristocratiei europene. Tot aici se gasesc si cele mai multe muzee ale orasului, precum si una dintre cele mai vechi biserici ale Croatiei: Biserica Sfantul Marcu. Tot in Orasul Vechi vei putea vizita cladirea Parlamentului, Biserica Sfantul Mihail sau Poarta de Piatra, ce dateaza din secolul al XIII-lea Orasul de Jos este dedicat stilului arhitectural baroc specific secolului al XIX-lea. Aici, turistul se poate plimba pe stradutele inguste si pietruite si poposi la unul dintre numeroasele resturante, baruri sau cafenele.Teatrul National, Catedrala Sfantul Stefan, Muzeul Mimara, Piata in aer liber Dolac, Piata Ban Jelacic sunt doar cateva atractii ale Orasului de Jos.

Ultimul obiectiv de pe lista fost Ljubljana. Situat de-a lungul raului Ljubljanca, orasul este renumit prin centrul vechi, sau prin varfurile gemene ale Catedralei, care la randul sau gazduieste impresionante fresce. Centrul vechi este bine sa fie strabatut la pas, pentru a nu pierde un drum de-a dreptul incantator. In ciuda faptului ca este un oras european de marime medie, Ljubljana isi pastreaza caracterul prietenos al unui oras mic, avand in acelasi timp toate caracteristicile unei metropole. Aici, in punctul de intalnire al culturilor estice, vechiul se intrepatrunde armonios cu noul.

Ljubljana este un oras cultural, care gazduieste multe teatre, muzee si galerii si se poate mandri cu una dintre cele mai vechi filarmonice din lume. Este un oras in care au loc numeroase concerte si diferite evenimente.

Este vara, vremea concediilor. Vizitati cu incredere teritoriul fostei Iugoslavii, caci nu veti regreta. Daca vi se pare prea periculos, evitati Kosovo si Bosnia !

Evenimentele din decembrie ‘89 m-au surprins departe de lumea dezlănţuită, într-un sătuc din Mehedinţi, unde învăţam să vorbesc şi să fac năzbâtii. Îi mulţumesc bunicii din partea tatălui pentru primul aspect, pentru cel de-al doilea mă felicit, căci am fost autodidact!

Au trecut anii şi a venit şi năpasta! Am fost, din nou, evacuat din universul cu care abia mă obişnuisem şi readus în tumultosul oraş, acum capitalist, liber şi democrat (?) Îmi amintesc bine prima zi de şcoală, de puştiul blond şi stingher, care păşea timid printre străini. Îmi amintesc chipul blând al învăţătoarei, abecedarul albastru şi cartonat şi floarea, da, floarea proaspăt culeasă pe care, din păcate, aveam să o pierd. Am înţeles târziu că ea reprezenta un simbol şi că, o dată cu pierderea ei, mi-am pierdut şi inocenta de copil.

Puştiul a crescut, a urmat un liceu, a absolvit o facultate, a cunoscut fiorii dragostei şi acum îşi plimbă încet degetele pe taste căutând, printre lacrimi, cuvinte. Sunt lacrimi amare şi dulci, fericite şi triste, optimiste şi pesimiste. În minte îmi răsună cântecul de leagăn şi mă îmbie să urc în tren. Închid ochii şi accept, întrebându-mă: quo vadis?

Aspiratorul sau bestia urlătoare. Acest electrocasnic mi-a marcat primii ani din viaţă. Nu doresc nimănui să experimenteze trăirile mele din acea perioadă. Când mama sau bunica trezeau bestia, eu paralizam. De frică. Tremuram şi nu ştiam unde să fug pentru a mă ascunde. Părăseam sufrageria, venea după mine în hol, invadam dormitorul, urgia după mine. Salvarea venea întotdeauna din baie, mai precis, din cadă, acolo ştiam că sunt în siguranţă. Într-o bună zi, cred că se întâmpla pe când aveam 7 ani, o idee divină m-a salvat. Ştiam unde doarme hidoşenia, aşa că m-am decis să acţionez, ştiind că este inofensivă când se odihneşte. Trusa de scule a tatei mi-a fost de mare ajutor. Am înşfăcat un ciocan şi m-am îndreptat tiptil spre animal. Ochii îmi dansau de fericire şi buzele formau un rânjet angelic. Actul criminal a fost de scurtă durată, dar intens. Am lovit rapid şi puternic, până când am simţit că am ucis bestia. I-am scos măruntaiele şi le-am ridicat triumfător deasupra capului. M-am dus să mă laud; în loc de felicitări, am fost pedepsit aspru. Nici până azi nu am înţeles de ce.

“Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani”. Cred că a fost un fel de formulă magică, cum mi se spunea asta, mă linişteam. Nici nu ştiam cine erau ţiganii, dar simpla lor menţionare mi-a inoculat ideea de baubau. Deh, uite cum devenim rasişti din fragedă pruncie!

“Ieşi repede afară, ai nişte lipitori pe spate”! Strigătul alarmant al fratelui meu mă făcea să ies din apă mai rapid decât lansează americanii o rachetă Tomahawk asupra Libiei. În mod firesc, alergam în cerc şi îi imploram pe cei din jur să mă scape de consumatoarele de sânge.

“Ai un vierme în farfurie”! Aşa proceda frăţiorul meu când îi plăcea prea mult o mâncare. Şi acum funcţionează metoda, mna, cred că sunt partenerul ideal în pustiu, oricine va fi cu mine, va avea porţie dublă!

Pe voi ce vă terifia în copilărie?


sursa foto

Eu cred că cerşetoria a devenit o industrie extrem de profitabilă. Vă recomand filmul “Filantropica”, consider că oferă o perspectivă relevantă în sprijinul afirmaţiei mele. Oricât de dur şi de neverosimil poate părea, există persoane care organizeză reţele întregi de cerşetori, în ţară şi în străinătate, ale căror venituri ajung să rivalizeze cu cele din traficul de droguri, armament sau prostituţie. Lipsiţi de orice scrupul, aceştia exploatează un număr enorm de persoane fără ajutor, invalizi, copii, bătrâni, etc. Sunt stabilite sume zilnice pe care aceştia trebuie să le predea “patronilor”; în caz contrar, sunt maltrataţi. În disperare de cauză, cerşetorii devin violenţi faţă de persoanele care refuză să le dea bani. Am văzut indivizi care aruncau cu dezgust mâncarea primită de la oameni, furioşi că nu au primit bani. Iată cât de importantă este dimensiunea financiară a problemei. Am văzut părinţi care îşi forţau copiii să cerşească, sub propriile priviri.

Viaţa nu este roz, o ştim cu toţii. În orice moment, putem fi loviţi de soartă, în cele mai cumplite moduri. Am văzut bătrâni grav bolnavi, abandonaţi în stradă de către propriile familii, după ce au muncit întreaga viaţă şi au pierdut totul. Oamenii aceştia nu mai sunt capabili să îşi câştige existenţa. În lipsa unui ajutor decent din partea statului, pe ei îi înţeleg că apelează la mila cetăţenilor. Păcat că, de foarte multe ori, li se ia aproape totul de către cei ce îi exploatează. Mai trist, am văzut cerşetori care preferau să îşi cumpere alcool din banii adunaţi într-o zi. Trist, extrem de trist.

Nu am niciun fel de compasiune faţă de cei care sunt perfect apţi de muncă, dar preferă să cerşească, din comoditate şi lene. Aceştia sunt paraziţi ai societăţii. Nu le găsesc nicio scuză! Nu au studii, nicio problemă, îşi pot câştiga pâinea lucrând ca salahori pe şantiere, hamali sau săpători de şanţuri. Nicio muncă nu este ruşinoasă, indiferent de dificultatea ei fizică, atât timp cât este legală şi cinstită.

Voi ce credeţi? Este cerşetoria o plagă a societăţii? Cum poate fi limitat acest fenomen?

sursa pozei: aici

Nu înţeleg de ce oamenii simt nevoia să “măsoare” timpul! Aş prefera să trăim în atemporal. Viaţa este, oricum, prea scurtă, de ce vrem să o contabilizam în ani, luni, ore, minute, secunde, etc.?! Permanent, suntem într-o cursă contratimp; ne temem să nu întârziem la şcoală, la serviciu, la întâlnirea cu iubitul/iubita, etc. Aţi observat că ne place şi ne displace, în egală măsură, expresia “timpul a expirat”? Atunci când suntem angrenaţi într-o activitate plăcută şi aceasta se încheie, ne întristăm; parcă am vrea ca timpul să mai aibă puţintică răbdare. Pe de altă parte, când ne displace teribil ceva, ne agităm, privim des ceasul, numărăm minutele, secundele, până când… suntem salvaţi, timpul s-a scurs, ufff, am scăpat! Timpul, aceasta entitate invizibilă, blestemată şi adorată din vremuri imemoriale!

Nu îmi propun să filosofez asupra timpului, nu mă pricep şi nu vreau să devin plicticos. Mă interesează ceasurile de mână. Prototipul a fost inventat în anul 1868, de către polonezul Antoni Patek, în colaborare cu francezul Adrien Philippe, fondatorii companiei Patek Philippe. Ceasurile de mână au devenit populare începând cu anii ’20 ai secolului trecut. În prezent, industria producătoare de ceasuri abundă în mărci şi modele, mai mult sau mai puţin prestigioase şi precise. O parte din oameni include ceasurile în categoria bijuteriilor, dovada fiind multitudinea de modele ale căror piese sunt fabricate din materiale preţioase. Personal, atunci când vreau să îmi achiziţionez un ceas, sunt interesat de caracteristicile tehnice ale acestuia, mai puţin de aspect; îmi plac modelele clasice, cât mai puţin complicate, dar exacte.

Mi-au captat atenţia ceasurile ruseşti. Da, ştiu, vă surprinde că nu mă refer la cele elveţiene, considerate a fi crème de la crème! Ei bine, puţini ştiu că, la data de 12 aprilie 1961, Yuri Gagarin, primul om ajuns în spaţiu, deţinea un ceas rusesc marca Shturmanskie, care a funcţionat perfect. Preferatul meu este acesta:

sursa pozei: aici

Vouă vă plac ceasurile de mână? Le consideraţi utile, în condiţiile în care telefoanele mobile afişează şi ora? Ce mărci şi modele de ceasuri preferaţi? În privinţa modului de funcţionare, ce preferaţi, ceasurile mecanice sau electronice?

Sursa: DEX ’98

“Moarte intelectualilor” şi “Noi muncim, nu gândim” sunt două sintagme lansate cu ocazia evenimentelor din 28 – 29 ianuarie 1990. O interpretare primară a celor două afirmaţii, fără o analiză a contextului în care acestea au fost publicate, induce ideea că există două categorii antagonice de cetăţeni, cei care muncesc şi contribuie la dezvoltarea economică a ţării şi cei care parazitează, care “dau din gură” fără să fie productivi şi eficienţi. Astfel, în mod natural, se naşte întrebarea: la ce sunt buni intelectualii?

De-a lungul timpului, rolul intelectualului în societate a fost dezbătut cu un viu interes. În perioada contemporană, cele două războaie mondiale au generat o mediatizare puternică a ponderii avute de mediile intelectuale în privinţa cauzelor declanşării celor două conflagraţii mondiale. Este lesne de înţeles că intelectualii sunt şi formatori de opinie; ei contribuie la definirea idealurilor unei naţiuni şi la dezvoltarea programelor de educaţie naţională.

Ce defineşte un intelectual? Cine are dreptul să se considere intelectual? Conform definiţiei din dicţionar, un intelectual este o persoană care are studii superioare de specialitate şi posedă o diplomă care îi atestă această calitate. Mă întreb, oare aceasta este o statuare exaustivă a termenului de intelectual? Mă gândesc la Mihai Eminescu. Se ştie despre el că nu a fost absolvent de studii superioare, dimpotrivă, a avut dificultăţi majore de-a lungul “carierei” sale de elev. Ne aflăm în faţa unei dileme. Este bine cunoscut faptul că Eminescu a fost un naţionalist convins, un promotor al culturii autentice româneşti şi un critic virulent al preluării formelor fără fond din exterior, având chiar accente xenofobe şi antisemite. Putem spune despre Eminescu că a fost un intelectual? Eu cred că da, îl accept aşa cum a fost, cu părţile lui bune şi mai puţin bune, cu care sunt sau nu de acord.

Opinia mea este că intelectualul este o persoană care se preocupă de problemele societăţii din care face parte şi încearcă să găsească soluţii viabile pentru rezolvarea acestora. Stalin îi numea pe intelectuali “ingineri ai sufletului omenesc” şi îi invita să coboare din turnurile lor de fildeş în mijlocul mulţimii. Desigur, veţi spune că “Tătucul” le rezervase cărturarilor un rol foarte precis, acela de a propaga conceptele şi idealurile comuniste; aveţi dreptate, dar mă gândesc că, în mod conştient sau nu, acei inteelctuali, fie şi dirijaţi ideologic, au reuşit să excite latura reflexivă a oamenilor. Aşa s-au născut dizidenţele, cele reale, nu simulate. Cred că numărul acestora importă mai puţin, esenţială este ideea.

Mulţi intelectuali de marcă, români şi străini, au preferat comoditatea turnului de fildeş. Aserviţi regimului politic, indiferent de specificul acestuia, ei au privit statul ca pe un Mecena veşnic generos, care le poate finanţa opera, în schimbul fidelităţii faţă de liderii ţării. Din nou, mă gândesc tot la un român – au fost şi străini foarte mulţi, pentru explicitarea acestei afirmaţii, vă recomand cartea “Trădarea cărturarilor”, de Julien Benda, în româneşte la editura Humanitas, 1993 şi 2007 – Mihail Sadoveanu, personaj care a fost, pe rând, un fervent susţinător al lui Carol al II – lea şi Ion Antonescu, sfârşind prin a se pune la dispoziţia regimului comunist.

Asumarea statutului de intelectual implicâ beneficii şi sacrificii. Nu sunt original, preiau şi susţin ideea că intelectualii trebuie să aibă suficientă tărie de caracter încât să se poziţioneze şi împotriva curentului general de opinie, atunci când consideră că majoritatea alunecă într-o extremă sau alta. Scopul lor trebuie să fie binele comun, mai presus decât le dictează interesele personale. Din păcate, cred că acest deziderat va ramâne o utopie şi un ideal, căci puţini sunt cei care văd orizontul, cei mulţi sunt absorbiţi de palpabilul din faţa lor.

În opinia voastră, ce defineşte un intelectual şi care este rolul său în societate? Intelectualul este un lider activ sau un predicator?

Articol inspirat de aici:

http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/despre-intelectuali-si-puterea-lor-2225.html

Miercuri, 23 august 1944, orele 5:00. Orică dormea dus, cu gura întredeschisă, gemând uşor. Din când în când, se puteau auzi cuvintele “coasă”; “bou” şi “Floarea”, vorbe ce îi înăspreau sau relaxau, după caz, expresia feţei. Tânărul fu trezit brusc, zguduit de braţele puternice ale Nuţei.

– Orică, haida-de, scoal’ în sus!

Nimic. Niciun răspuns, doar un prelung… muget?

– Haida, mă, scoal’ şi hai să mergem, c-avem drum mult, Ploieştii nu sunt colea, la doi paşi!

– Haida, mă, nărodule, n-auzi? A dracu’ pielea pe tine, te faci că n-auzi!? Orică, olelei, păza, veniră ruşii peste noi!!!

Un ţipăt scurt şi Orică fu în picioare. Cu ochii mari şi părul vâlvoi, căuta febril un loc unde să se ascundă, nu înainte de a-şi deplânge soarta.

– Îîîîîuuu, Doamne, ia-mă, ce mă faaaac? Nuţo, dă-mi grabnic cheile de la beci, barim să mor fericit! Decât să bea ruşii munca mea, mai bine mă pun cu toporul şi sparg butia şi dămigenele, să înghită pamântu’ tot zaibăru’, auzi tu?

– Hooo, mă, stăi mereu, că nu vine niminia, nu, nu, noi tre’ să ne ducem, uitaşi?

– Aaaau, fi-mi-ar capu’ al dracu’, uitai, zău, pe oichii mei dacă te mint!

– Păi, de, cred şi eu că uitaşi, la câtă ţuică băuşi asară cu a lu’ Tutunaru şi a lu’ Pârlanu…..

– Ce, băui munca ta? Căraşi tu lemne cu spinarea din pădure? Adunaşi tu corcoduşe şi prune toată vara? Ia, vezi, c-acu nu mai merg şi–o să te dejghine traistele alea cu de-ale gurii şi dămigeana de cinci.

– Ha, ce face? Păi, nu e, mă, lovite-ar orbu’ găinii şi gălbeaza vacii, fractu’? Să mă duc eu, muiere, şi tu să rămâi acilea? Halal cumnat eşti, ptiu, bate-te-ar Ăl’ de Sus să te bată!

– Haida, Nuto, ce te pornişi aşa? Nu mai căscă ochii la mine, că iar mă deochi şi zac o săptămână!

Trenul fu arhiplin, cei doi nu găsiră loc şi urcară pe acoperiş, Orică cu dămigeana, camuflată cu un flanel, ca să nu atragă priviri indiscrete, şi Nuţa cu paporniţele, încărcate cu ouă fierte, roşii, ceapă, brânză, un gâscan fript; în fine, cam ce are trebuinţă un soldat pe front, ca să îi crească moralul. Ajunseră în Bucureşti cu întârziere de 3 ore. Orică, ţinând dămigeana la piept şi afişând un aer grav, dădea “Bună zîua” la toată lumea, rânjind larg, de fiecare dată când auzea vorbă oltenească. Aflară că toate trenurile de persoane, cu plecarea din Bucureşti spre Ploieşti, fură cedate armatei, din raţiuni strategice.

– Paştele mă-sii, ce facem, muiere, că io până la Ploieşti nu merg pe jos, nici de – al dracu’!

– Iete, îmi spuse mie cfr–istu ăla că pleacă acuşi un mărfar spre Moldova şi trece prin Ploieşti, cică putem să ne suim pe acoperiş.

Mărfarul mergea încet, dând prioritate trenurilor militare. La un moment dat, în plin câmp, se dădu alarma antiaeriană. Orică, îngrozit de avioanele de vânătoare americane, ce se profilau la orizont, în disperare de cauză, sări de pe acoperişul vagonului, îşi sclinti glezna, sparse dămigeana cu zaibăr şi începu să plângă amarnic.

– Doamne, pupa–ţi–aş tălpiţele tale, nu mă lăsa, Doamne să mor aşa, în lanul de porumb, înainte să o fi cunoscut şi eu trupeşte pe Floarea lu’ Cârjan! Am doar 18 ani, jur că nu mai fac moarte de porci şi de păsări cât oi mai face umbră pe pamântu’ ăsta!

Nuţa, speriată şi ea dar, totuşi, amuzată, făcea bâză (îl persifla) de cumnatu–său.

– Mă, Orică, bagă de samă că ai iţarii peticiţi în fund cu o cârpă roşie, să nu te ia ăştia la ţintă!

– Hai, sictir, cucuveao! Ce, crezuşi că-mi fu frică, mie!? Vrusei să pitulez (ascund) dămigeana, da’ mă lua, aşa, o sfârşeală, şi-o scăpai; deh, voia lu’ Dumnezeu… se duseră cinci litrişori de zaibăr, mâna întâi… să fie pentru sufletu’ lu ăl’ bătrân, i-o fi şi lui sete!

Ajunseră la Ploieşti târziu, în noapte. Orică, vrând să-şi aprindă o pipă, fu cât pe ce să fie împuşcat de soldaţii ce păzeau gara, căci peronul era inundat de benzina şi motorina scurse din cisternele avariate de aviaţia inamică. Scăpat cu viaţă, îşi făcu trei cruci şi blestemă toată armata, alege–s–ar prafu’ de ea!

Îl găsiră repede pe Milică, omul Nuţei şi fratele lui Orică. Stătură ei ce stătură, apoi aflară că România nu se mai află în stare de război cu Aliaţii. Bucurie mare; se bău multă apă, că zaibăr nu mai era. Într-o tranşee întunecoasă, pe pământul jilav, Milică o felicita intens pe Nuţa, pentru curajul de care dăduse dovadă venind până la el, pentru mâncarea adusă şi… pentru multe altele. Singur, Orică plângea încetişor, gândindu – se la beciul lui, la ruşii care se apropiau rapid şi la Floarea , pe care o vor ofili, probabil, alţii…

În memoria bătrânilor olteni din satul unde am copilărit, cei mai spirituali oameni din câţi mi-a fost dat să întâlnesc!

Ce este “normalitatea”? Ce înseamnă “a fi normal”? Auzim zilnic formulări precum “Este normal”; “Nu este normal”; “Nu mi se pare normal”, etc. Cine stabileşte ce este “normal” şi care sunt criteriile care definesc această “normalitate”? Desigur, o primă analiză ne-ar direcţiona atenţia către societatea din care facem parte. România este o ţară preponderent creştin – ortodoxă şi europeană; astfel, împărtăşim valorile creştine şi europene, ne raportăm la ceea ce reprezintă acestea. Sunt convins că pot fi identificate diferenţe de interpretare a normalităţii şi în interiorul civilizaţiei europene; de pildă, regulile britanice de circulaţie rutieră nu se regăsesc şi pe continent.

În opinia mea, clivajele majore apar la nivelul marilor civilizaţii. De pildă, civilizaţia musulmană. După cum ştiţi, femeia musulmană este discriminată în mod flagrant, având un statut inferior bărbatului.. De asemenea, în lumea musulmană, poligamia este permisă; pentru un bărbat, numărul de soţii este un indicator al poziţiei sociale, cu cât are mai multe consoarte, cu atât este mai bine văzut în societate. Occidentalilor nu li se pare normală această stare de fapt, pe când musulmanilor, da.

Civilizaţia africană, complexă, enigmatică şi fascinantă, propune alte ipostaze ale normalităţii. Canibalismul continuă să fie, chiar şi în prezent, o practică des întâlnită în interiorul unor triburi izolate de pe continentul negru. Vracii, şamanii şi bătrânii satului sunt respectaţi şi temuţi mai mult decât medicii sau poliţiştii. Din nou, ne confruntăm cu situaţii care, pentru omul alb, sunt de neconceput.

Sunt foarte multe astfel de exemple, nu intenţionez să realizez un demers analitic exaustiv asupra diferenţelor de percepţie dintre popoare. Mi-a spus cineva că normalitatea este relativă. Subscriu şi mă întreb dacă, nu cumva, normalitatea constituie, încă, o barieră în calea apropierii accentuate între popoare, civilizaţii, culturi. Omenirea se mândreşte cu progresul; toate domeniile au fost marcate de inovaţii care, acum câteva zeci de ani, erau de neînchipuit. Avem sateliţi pe orbită, dar nu reuşim – sau nu dorim – să limităm paupertatea şi să eradicăm virusuri precum Ebola sau HIV.

Normalitatea ne indică apartenenţa la un anumit set de valori, proprii unei naţiuni, unei civilizaţii. Cu toate acestea, rămâne o întrebare dificilă, ce facem atunci când ceea ce noi considerăm normal contravine percepţiei altora? Cum procedăm? Când trebuie să dăm dovadă de empatie, de flexibilitate, şi când trebuie să tragem linie, să spunem STOP şi să nu acceptăm ceea ce alţii invocă “în numele tradiţiei, a ceea ce pentru noi este normal”?

Ce este normal, ce este anormal? Avem dreptul, este corect să caracterizăm indivizi sau civilizaţii în funcţie de ceea ce apreciem noi ca fiind normal?

sursa poza: aici

• Că te-am minţit prea des!
• Că am râs când tu ai plâns!
• Că nu am vrut să văd când tu mi-ai arătat!
• Că nu am vrut să aud când tu mi-ai vorbit!
• Că am întârziat mereu!
• Că am cerut şi nu am oferit nimic!
• Că am lipsit prea des!
• Că nu am înţeles cine eşti!
• Că te-am făcut să suferi!
• Că ţi-am furat inima şi am pierdut-o în marea de uitare!
• Că nu te-am alintat prea des!
• Că am înţeles, abia acum, că te iubesc!

A IERTÁ = iért tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsă. 2) A elibera de acuzație, primind scuzele aduse; a scuză. Vecinul l-a iertat. ◊ A-l ierta Dumnezeu a înceta din viața (după o boală grea și îndelungată). Dumnezeu să-l ierte! formulă folosită de credincioși vorbind despre mort. Doamne, iartă-mă! expresie folosită de o persoană care a spus sau este pe cale de a spune o vorbă necuviincioasă. Ba să mă iertați! a) nu sunt de acord; b) nici vorbă. Iertați-mă (vă rog)! vă rog să nu vă supărați. 3) (greșeli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a înceta de a lua în considerație; a da uitării; a scuză. 4) (datorii, obligații etc.) A declara nul; a anula. 5) A da voie; a îngădui; a permite. Iertați-mă, vin și eu cu o explicație. /<lat. Libertare.

Sursa: NODEX

Un cuvânt simplu, ce stă pe buzele tuturor, are corespondent în toate limbile pământului şi a fost rostit de nenumărate ori. Mai multe sensuri, acelaşi scop. Care este originea acestui termen? Există o legătură directă între iertare şi morala religioasă? De ce iertăm? Ne simţim NOI mai bine, atunci când iertăm, sau o facem pentru liniştea celor care ne cer iertare? De câte ori acceptăm să iertăm? Iertăm mai des, atunci când iubim? Sunt convins că există situaţii când un străin comite o greşală mai puţin semnificativă decât un cunoscut, dar alegem să nu îl iertăm. De ce? Care este mecanismul uman interior care generează nevoia de a cere iertare şi dorinţa de a ierta?

În mod intenţionat, am ales, drept exemplu, un caz clasic. Într-un cuplu, un partener greşeşte constant faţă de celălalt, motiv pentru care îşi cere mereu iertare. Până când? Nu de puţine ori, m-am întrebat cât de subţire este graniţa dintre iertare şi naivitate/prostie? Poate fi iertarea considerată slăbiciune? Consider că, de multe ori, sensul iertării ajunge să fie denaturat; la biserică, de pildă, de câte ori mergem şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte pentru păcatele noastre, prilej excelent să considerăm că totul va fi şters cu buretele şi…o putem lua de la capăt, căci Dumnezeu este bun şi milostiv, El ne iartă…

Închei, cerându-mi iertare ( hehehe ) pentru întrebările numeroase dar, vorba lui Descartes “Cogito, ergo sum”

Voi iertaţi uşor? Când greşiţi, vă cereţi mereu iertare?